Savage Mentality but Namaste!

From: Suceava Born on: 24 Iulie 1993 Occupation: Jucătoare profesionistă de baschet

Sonia Ursu a jucat baschet pe două continente şi este deţinătoarea motto-ului: Savage Mentality but Namaste! Pe lângă activitatea sa remarcabilă din lumea sportului, Sonia deţine calitatea rară de a fi cu adevărat om. Atât pe terenul de baschet cât şi în viaţa de zi cu zi.

Este unul dintre cei mai autentici oameni pe care i-am cunoscut, deşi copilăria ei putea să îi îndrepte stilul spre neamurile austerului. Să treci prin răutăţile copiilor şi să îţi asumi trăsăturile, fie ele fizice, fie de caracter, necesită multă forţă.

Mi-a povestit la o supă de naut, în timp ce îşi arunca ochii prin pereţii de sticlă ai restaurantului cum vede în oameni o sursă de inspiraţie. Consideră că fiecare trecător poate să te înveţe ceva, prin atitudinea sa ori printr-un simplu gest. Doar că nu se opreşte aici şi duce mai departe filozofia de viaţă în profesia ei. Într-adevăr, de la jucătoarele experimentate ai cel mai mult de învăţat, însă poţi să primeşti lecţii de la oricine, indiferent de nivelul său. Pentru o persoană care iubeşte introvertiţii şi atenţia lor la detaliu, nu este departe de a se iubi pe sine.

M-a invitat în dimineaţa sâmbetei de 19 mai să urmăresc meciurile de 3×3 programate pe terenul Universităţii de Ştiinţe Agronomice. Clișeic pentru Bucureşti, am luat tramvaiul 41 şi m-am aşezat pe o bancă de marmură în fața terenului odată ajunsă la destinaţie.

Înţelepciunea ar trebui să fie mai zgomotoasă spunea un titlu de articol acum ceva vreme. Mi-am adus aminte de el atunci când Sonia a apărut cu rucsacul pe umăr, zâmbind şi şi-a salutat colegele…zgomotos. În vechea greacă Sonia era abrevierea numelui Sofiya, care însemna fix înţelepciune – de aici s-a insiprat sinapsa. Dar haideţi să nu punem pe umerii unui tânăr de 24 de ani aşa de multă presiune, şi nu prentru că nu ar putea să o ducă ci pur şi simplu pentru că nu este fair play. Să jucăm corect, zic! Iar Sonia chiar aşa joacă.

Printre perfecţiunea mingii de baschet şi a mişcărilor studiate, mă aşteptam să găsesc idoli suiţi pe vreun piedestal înalt. Au fost şi i-a dat jos. Probabil pentru că a înţeles că poate porni singură, cu muncă şi pasiune spre poziţionarea ei pe piedestal. Şi dacă sunt lucruri la care îmi doresc să fiu complice, atunci la asta vreau să fiu, la erezia de a te compara cu cea mai bună versiune posibilă a ta.

MS: Ţi-au spus părinţii tăi de ce ţi-au dat numele Sonia?

Da, şi este o întreagă poveste în spatele deciziei. Totul a început în urma unei discuţii telefonice dintre tata şi bunica, amândoi de origine coreeană, pe care o anunţa de naşterea mea. Vorbind în coreeană, mama nu reuşea să înţeleagă mai nimic din dialogul lor, însă a auzit la un moment dat pronunţându-se numele Sonia. Foarte revoltată de faptul că tata deja îmi dăduse un nume fără să o consulte înainte, a aşteptat să închidă telefonul şi l-a întrebat: Cum de i-ai ales deja un nume? Tata destul de confuz îi spune că nu ştie la ce se referă şi că nu a zis nimic de niciun nume. Mama a insistat: Dar eu am auzit când ai spus Sonia. Moment în care tata a făcut conexiunea între pronunţia identică a numelui şi a cuvântului fetiţă (소녀) în coreeană: Nu, nu i-am ales numele, i-am transmis doar că este bunica unei fetiţe.

Şi aşa s-a ajuns la numele meu, datorită unei neînţelegeri uşor amuzante pe care o repovestesc cu drag de fiecare dată când am ocazia.

MS: Dacă te gândeşti acum la copilăria ta, poţi să alegi un moment pe care ţi-ai dori să-l retrăieşti?

Uite, primul lucru care îmi vine în minte este amintirea momentelor în care cutreieram prin Geoje, orășelul-port din Corea unde am locuit vreme de 5 ani de zile. Dacă ne raportăm la România, zona respectivă era un fel de sătuc. Îmi povestea mama cum toată lumea mă cunoştea acolo şi eu mergeam cu inocenţa vârstei ce o aveam să cer de mâncare de la toţi. Mi-ar plăcea să retrăiesc momentele alea cu ochii de atunci, de copil.

MS: Şi parcursul tău de la vârsta de 11 ani – când ai “atins” mingea de baschet pentru prima dată, până în prezent, cum a fost şi cum s-a simţit?

În şcoala generală şi în liceu am jucat în Bucureşti. Apoi am vrut să merg la University of Pittsburgh şi m-am pregătit pentru tot ce implica acest demers. Însă, cu puțin timp înainte am primit cadou de la mama o vizită în Corea în condiţiile în care nu îl mai văzusem pe tatăl meu de ceva vreme. Am ajuns acolo şi prin intermediul unor cunoștiințe am ajuns să fiu evaluată şi în cele din urmă acceptată în echipa Coreei de Sud, Woori Bank Hansae. Ei au impus condiţia de a începe contractul imediat. Pentru că voiam totuşi să merg în SUA la facultate am dat startul unei negocieri şi le-am propus să revin după un an de zile. Dar nu a existat nicio posibilitate să schimb condiţiile: voiau atunci fără nicio altă amânare. Şi aşa am stat un an şi jumătate acolo, alături de acea echipă. M-am întors în ţară pentru că mama avea nevoie de suportul meu, trecând prin nişte momente mai dificile şi am şi rămas până la urmă. Familia este importantă pentru mine.

Apoi, în ultimii ani am făcut parte din echipele de la Braşov, Alba Iulia şi Cehia. Totul s-a încheiat acum cu 6 luni petrecute în Polonia cu echipa Ślęza Wrocław şi 2 luni din nou în Cehia.

A fost un parcurs frumos, dar şi dificil, mai ales la început când eu eram destul de mică şi jucam cu fete mult mai mari decât mine. Plus că eram şi diferită, având trăsături asiatice. Au fost momente în care îşi băteau efectiv joc de mine şi eu nici nu realizăm. Mai târziu am înţeles că şi ele treceau prin perioade neplăcute şi un mod de a face faţă era să-şi propage problemele în jur. Şi în Corea a fost extrem de greu, dar eu atunci chiar nu realizăm. Pot să spun acum că m-aş întoarce oricând, pentru că simt că nu am înfruntat tot ce aveam de înfruntat. Sunt conştientă că viaţă fără durere nu există. Iar acolo am învăţat să am grijă de corpul meu, am învăţat disciplina din baschet şi cum să mă apăr, cum să îmi folosesc corpul în apărare. Vezi tu, în Europa baschetul se bazează foarte mult pe tactică, unde te “opreşti” şi analizezi ce se întâmplă pe teren. În schimb, acolo era şi este un joc foarte rapid, centrat pe coş.

Dacă mă uit acum în urmă pot să spun că din fiecare experienţă am avut foarte multe de învăţat şi că am avut un mare noroc de oameni care au crezut în mine şi m-au susţinut. Iar asta face un drum mult mai plăcut şi îi dă şi un alt sens faţă de cel propriu.

MS: Când ai trăit cea mai mare provocare din cariera ta?

În mod sigur perioada din Corea. Aveam acolo o clădire foarte mare, la parter erau birourile, şi apoi progresiv: dormitoarele, sălile de recreere, de fitness şi restaurantul. La ultimul etaj era terenul de baschet. Aveam câte 3 antrenamente pe zi de câte 3 ore fiecare. Deci acolo era toată viaţa ta. A fost greu să mă pliez pe regulile şi stilul lor oarecum limitative, având în vedere că în Europa aveam o libertate destul de mare. Plus că acea cultură era foarte strictă. Adică fetelelor mai mari trebuia să mă adresez cu “soră”, dacă eram certată, nu aveam voie să privesc persoana respectivă în ochi, ci era necesar să stau cu capul în jos şi mâinile la spate şi să ascult. Era extrem de strict şi apăreau şi răutăţile fetelor. Cred că mi-am format în timp un mecanism de autoapărare şi lucrurile mai puţin plăcute le las să treacă pe lângă mine, dar nu de tot pentru că le trăiesc mai profund şi le filtrez prin intermediul visului.

MS: Cum te face să te simţi şi ce înseamnă sportul ăsta pentru tine?

Mă simt liberată!!! De fiecare dată când treceam printr-o chestie personală, mergeam în sala de baschet şi rămâneam acolo până când epuizam. Aşa mă eliberez. Înseamnă multe pentru mine, de la escapadă până la creativitate, dar nu vreau să merg spre extrem şi să zic că eu nu pot să trăiesc fără baschet, pentru că pot. Eu am viaţă în afara baschetului. Și nu vreau să mă dedic toată viaţa baschetului, fără să am familie. Sunt conştientă că în prezent el este viaţa mea, dar nu o să fie aşa mereu.

MS: Este baschetul un job unde presiunea tronează mereu asupra jucătorului?

În primul rând chiar este un job. Şi da, este apăsător în situaţia în care ai un renume şi oamenii au aşteptări de la tine. Iar în funcţie de banii pe care îi câştigi trebuie să prezinţi o anumită calitate a jocului, indiferent de moment. Tu poţi să reprezinţi un anumit club sau ţara şi ai o responsabilitate. Spre exemplu, chiar şi la meciurile 3×3, deşi sunt 10 minute de joc, poate tu te antrenezi ore întregi pentru un an de zile să poţi să faci un meci bun în acele câteva minute.

Şi mai sunt momente în care o decizie de a ta decide victoria sau înfrângerea echipei tale. Şi când ai mingea în mâini şi câteva secunde de reflecţie asupra următoarei mişcări este într-adevăr o mare presiune.

MS: Mă gândesc că sunt foarte multe tehnici în baschet; ai una anume care îţi place mai mult sau pe care o stăpâneşti foarte bine?

Da, am o mişcare pe care o consider my signature move. Este vorba de spin move – o mișcare de schimbare a direcției în care corpul dribller-ului este întotdeauna ținut între minge și adversar. Această mișcare este folosită pentru a evita inamicul, pentru a proteja mingea, dar şi pentru a crea un unghi mai bun de trecere. Ca să poţi să execuţi corect spin move-ul îţi trebuie un echilibru bun, dar şi o coordonare a picioarelor precisă. Şi de asemenea, îmi place mult să mă duc la recuperare ofensivă (offensive rebond). Sunt momentele alea în care trebuie să iei mingea de la adversari şi are loc un fel de “bătaie” sub coş, o activitate pentru fetele mai înalte şi mai puternice ale echipei. Deşi sunt mai mică decât ceea ce presupune prin definiţie poziţia de recuperare îmi place să merg după minge. Am şi avantajul că văd de la nivelul meu mingea şi sar după ea. Simt că offensive rebound este în situaţiile limită, când mai avem dreptul la un singur atac, un second chance of life. Îmi place la nebunie să profit de oportunităţile astea.

Pregătirea mea şi constituţia m-au direcţionat spre poziţia de shooting gurad din cele 5 existente (point gurad, shooting guard, small forward, power forward and center). Dar acum baschetul evoluează foarte mult şi nu mai sunt aceste poziţii fixe.

MS: În baschet ce trebuie să lucrezi în permanenţă? Mă gândesc că sunt unele sporturi în care psihicul şi disciplina mentală este la fel sau poate mai importantă decât cea fizică…?

Din punctul meu de vedere este foarte important să lucrezi mult cu corpul tău. Şi nu mă refer neapărat la a ridica greutăţi, deşi în Corea făceam squats cu 130 kg. Zic asta în idea de a deveni confortabil cu el şi de a executa exerciţii fără a-l predispune accidentărilor. Genunchii şi gleznele sunt vitale, le protejezi cum poţi mai mult. Iar ca tehnică, shoot-ul, pentru că până la urmă: Trebuie să bagi mingea în coş, darling. Sunt la fel de primordiale “fentarea” adversarului şi apărarea.

Şi da, psihicul este o parte esenţială a ecuaţiei. Ştii, trebuie să nu iei cuvintele de mustrare, spre exemplu ale antrenorului, personal. Nu îţi permiţi să rămâi la pământ niciodată, aşa că trebuie să îţi structurezi un psihic puternic. Şi eu fac asta focusându-mă pe aspectele mele forte şi prin a rămâne totuşi OM pe terenul de baschet. Simţi de la adversarele tale, chiar şi atunci când dau hive five, respectul faţă de un joc bun şi corect. O bătaie uşoară pe umăr valorează mult.

MS: Cred că este nevoie de multă îndemânare psihologică în baschet.

Eu chiar m-am gândit ca după ce voi termina cu baschetul să mă îndrept către meseria de motivaţional speaker. Cred că mi-ar face plăcere şi aş avea success în activitatea asta: să lucrez cu mentalitatea copiilor înainte de a ajunge sportivi. Poate chiar pe baschet; de ce nu? Ca antrenoare nu mă văd.

MS: De ce?

Pentru că nu îmi place. Iar să reuşeşti să fii un antrenor bun este foarte greu şi extenuant. Trebuie să ştii foarte mult baschet, să ai răbdare să analizezi, să identifici semnele şi rolurile jucătorilor şi să faci strategii. Spre exemplu, în Polonia schemele de joc se schimbau o dată pe săptămână şi trebuia să ştii şi schemele tale şi schemele oponenţilor.

MS: Am citit la un moment dat un interviu dat de Elena Delle Donne, unde spunea că: Focusul nu este pe sine, ci pe ai face pe toţi cei din jurul tău mai buni. Este vorba de cât de grozavă o echipă poate să fie… Deci, cum îţi dai seama că trebuie să te axezi pe echipă şi nu pe propria persoană?

Sunt perioade într-o echipă în care nu eşti implicat în joc şi stai pe bancă. Au fost şi la mine şi iniţial eşti supărat şi frustrat şi nu reuşeşti să vezi the big picture. Şi apoi realizezi că: Honey, nu este totul despre tine. Abia în astfel de situaţii vezi ce fel de jucătoare eşti: dacă ai puterea să le încurajezi pe colegele tale şi să devii un coechipier mai bun, nu doar un jucător mai bun. Pentru că un antrenor este uşor de judecat, dar nu este deloc uşor să ai capacitatea de a înfrunta cu inteligenţă “statul pe bancă”.

MS: Chiar de curând ai publicat pe platforma ta soniaursu.com un articol despre rolul antrenorilor în viaţa oricărui atlet. Era acolo şi un mesaj: If you are a coach and you are reading this, I hope you understand my message. The obsession for winning and success can sometimes blind us, hurt others and have a negative impact overall. Care crezi că este primul pas ce trebuie făcut pentru ca lucrurile să se schimbe în mai bine?

Eu cred cu tărie că indiferent de job-ul tău trebuie să fii om. Iar înainte de a acţiona, gândeşte-te de o sută de ori, pentru că este important să reacţionezi, dar modul în care o faci este la fel de important. Cred că de aici vine şi faptul că nu îmi place să comunic prin mesaje. Simt că informaţia ajunge incomplet şi nu am reacţia interlocutorului să văd exact modul în care cuvintele mele l-au afectat.

Şi indiferent de ce faci în viaţă, aşa cum am scris şi în articol, mi se pare vital să te gândeşti la motivele din spatele deciziilor tale. Acolo mi se pare că se ascunde adevărata ta natură. Şi asta vine doar de la tine. Dacă tu nu eşti ok cu tine o să ai reflexia ta în oricine este în jurul tău.

MS: Women’s Naţional Basketball Association ştiu că a lansat un program de empowerment pentru fete. Iar pentru fiecare bilet achiziţionat, WNBA va dona 5 dolari unei organizaţii alese de fani, pe lângă un bilet pentru trimiterea unei tinere la un meci – în idea de a fi inspirate de puterea, talentul şi lidership-ul femeilor din WNBA. Crezi că este o iniţiativă de care este nevoie sau doar se urmăresc tendinţele cu empowerment şi noul val de feminism?

Eu sunt o feministă şi cele mai puternice persoane din viaţa mea sunt mama şi mătuşa mea. În principiu cred că este vorba de promovare, pe lângă gestul caritabil. Dar, într-adevăr este nevoie şi de astfel de iniţiative pentru a aduce tinere în lumea baschetului.

MS: Şi crezi că la noi, în România, este posibil să avem astfel de iniţiative?

Dar se fac. Spre exemplu, acum o să creăm în Federaţia Romană de Baschet o asociaţie pentru jucătoarele românce în vederea obținerii mai multor minute de joc. Şi eu sunt pozitivă, pentru că se ia atitudine şi se caută soluţii.

MS: Ce îţi doreşti în următoarea perioadă sau, să formulez altfel, care este următorul tău pas?

Păi, luna asta vreau să mă reîncarc, dar în continuare fac sport, alerg, merg la sală. Adică este un recharge în mişcare. Aşa sunt după finalizarea fiecărui sezon (7/8 luni), vreau o pauză cu familia.

Şi apoi încep antrenamentele individuale, după care urmează naţionala şi tot aşa, printre care şi meciurile 3×3. Ştii, eu sunt genul de persoană care se conectează greu cu cineva. Şi atunci când nu reuşeam să creez legătura asta cu un antrenor mă simţeam prost. Acum am înţeles că este în regulă şi că pot să lucrez şi singură, până ajung să găsesc persoana potrivită, eventual specializată şi pe baschet. În schimb, atunci când lucrez cu echipa și antrenorul asociat ei, lucrurile sunt mult mai simple. Acolo este un cu totul alt ritm și atmosferă.

O să urmeze ca cel târziu la început lui septembrie să semnez un contract cu o echipă, pentru că este o planificare a activităţilor şi eşti convocat de către Federaţia Romană de Baschet pentru a stabili un program.

MS: Ştiu că la un moment dat visul tău era să joci în WNBA; s-a schimbat ceva între timp?

A fost. Nu mai este, pentru că am devenit realistă. Dacă mi-aş fi dorit aşa de mult, sigur m-aş fi dus în America. Însă mi-am atins un vis intermediar de a juca pentru EuroCup, acum urmează să mă îndrept spre Euroligă.

MS: Care crezi că este cel mai frumos lucru din lume? (întrebare inspirată din categoria Humans a platformei soniaursu.com)

Cred că cel mai frumos lucru din lume este un om împăcat cu el însuşi. Şi evident nu te naşti aşa, ci lucrezi în permanenţă la aspectul acesta, dar atunci când vezi că un om este bine, mulţumit, împăcat cu el însuşi este wow.

MS: Care ar fi mesajul tău adresat umanităţii? (întrebare inspirată din categoria Humans a platformei soniaursu.com)

Trăim nişte vremuri în care majoritatea avem puterea de a alege. Aşa că, dacă ai puterea să laşi un mediu, o viaţă, ceva mai bun pentru celelalte generaţii care vor veni, de ce să nu o faci? Nu dau exemple de ce să faci sau nu, pentru că fiecare ştie. Fiecare ştie şi simte ce are de făcut!

Mai multe despre activitatea și proiectele Soniei Ursu poți găsi pe pagina ei de Facebook, profilul de Instagram și platforma personală – soniaursu.com.

Foto: Pawel Kucharski