Te poţi reinventa oricând, dacă ai o doză de inteligență şi munceşti.

From: București Born on: 23 Mai 1973 Occupation: Președinte Fundația Calea Victoriei

Sandra Ecobescu conduce Fundaţia Calea Victoriei, botezată în urmă cu aproape 12 ani după prima stradă iluminată electric a Bucureştiului. Povestea ei de viaţă e mărturia faptului că oricând te poţi reinventa, dacă ai o doză de inteligență şi munceşti.

În anul 2007, Sandra pleacă din firma germană de logistică K.H. Dietrich, pentru a-şi urma un vis, o dorinţă ce s-a definit în timp şi anume, să ofere oamenilor de toate vârstele, dar mai ales tinerilor, o deschidere către zona cultural-umanistă, prin nişte mici, dar mari întâlniri cu mentori bine pregătiţi. Educația oferită de parinți, a apropiat-o pe Sandra de domeniile culturale, de istoria artei, de muzică si lectură. Avantajul de a avea o mamă călăuză, a ajutat-o să vadă, să asimileze şi să savureze subiectele culturale. Aşa cum şi ea spune, “avea conştiinţa asta să ne arate, mie şi sorei mele Cristina, să ne explice, să ne introducă într-un subiect, fiindcă important nu este să-i umpli capul copilului cu foarte multe informaţii, ci să-l obişnuieşti de mic cu nişte spaţii ale culturii și ale educației, pe care apoi, când creşte, le consideră familiare și atrăgătoare.”

După ce curiozitatea s-a instalat, Sandra începe pe cont propriu să răsfoiască de mică albume de artă, admirând rochiile femeilor din alte secole sau picturi celebre, începe să asculte discuri la pickup-ul din anii ’60 și alege uşor-uşor muzica clasică. Era ceva spectaculos în ariile cântate de tenori, baritoni şi soprane, și rămânând uimită le fredonează apoi prin casă, cu libretul în mână.

Deși înțelegeau rolul esențial al unei pregătiri umaniste, parinții ei nu credeau ca o profesie din această zonă poate fi garanția unei vieți sigure. Cu toate că Sandra scria cu ușurință poveşti frumoase, picta cu talent, cânta arii din opere, mama ei se gândea ca ar fi bine sa se facă stomatolog sau inginer. “Minunat ce faci tu aici, frumoase aceste hobby-uri, dar departe de realitatea anilor ‘80”, îşi aminteşte Sandra Ecobescu. “Cred că de atunci urăsc eu cuvântul “hobby”; activităţile mele erau cu siguranţă mai mult decât atât, erau poate mai mult decât vedeau ai mei. Odată cu revoluţia/lovitura de stat din 1989, mi-am anunţat părinţii că eu m-am decis, în clasa a XI-a, că dau examen la Facultatea de Litere.” Se felicită pe sine pentru alegerea făcută şi crede cu tărie că toate facultățile din domeniul umanist, fie că este psihologie sau sociologie, fie că este facultatea de limbi străine sau cea de litere, toate îţi deschid nişte orizonturi largi şi, mai târziu, dacă ai şi profesori buni, nişte portițe către o profesie bună. Aceste facultăți îți dezvoltă capacitatea de a te exprima bine, de a înțelege multe aspecte ale vieții și îți ordonează mintea.

În sediul fundaţiei, într-o casă de final de secol XIX, în salonul pe uşa căruia scrie “Istoria Religiilor” (de la un curs), cu o sobă Meissen în spate, dovadă a puterii financiare a proprietarului de atunci, se aşterne pentru câteva secunde liniştea. Doar un ceas aruncă cu zgomot secundele orânduite.

A fost pentru 2 ani traducător documente şi bibliotecar la Centrul de Informare al Consiliului Europei din București, a lucrat câteva luni la Ministerul Afacerilor Externe, iar apoi, alături de sora sa Irina, timp de 7 ani a lucrat la firma germană. Coordonează fundaţia şi urmează, în prezent, masterul de Studii Vizuale şi Societate, păstorit de Vintilă Mihăilescu la S.N.S.P.A. „Am avut de-a lungul timpului înţelepciunea de a pleca din locurile în care nu mă potrivesc. Ca traducător ajunsesem să mă plictisesc şi am plecat, la minister am descoperit că diplomaţia şi politica nu sunt pentru mine şi am virat spre publicitate, de unde am fugit în cele din urmă. Cu toate că aveam lucruri de învăţat, eu nu mă potriveam cu locul acela de muncă, în perspectivă. Şi acum fac ce-mi place şi fac lucruri pentru mine, aşa cum este și acest master.

Când am pornit fundaţia m-am aruncat în gol, cu un entuziasm minunat, după care a venit greul, munca susţinută, un ritm anume. Acum se vorbeşte de luni, de un an sabatic, dar eu nu aş putea să concep aşa ceva. După 2 săptămâni de vacanţă trebuie să mă întorc la muncă. Îmi place ce fac şi în modul ăsta funcţionez bine. S-au legat multe lucruri, au fost foarte mulţi oameni deschişi când am demarat fundaţia, momente absolut extraordinare, dar în spate a fost foarte multă muncă, răbdare şi un soi de credință că lucrurile o să funcționeze, indiferent cât de greu este. Dacă pun sufletul şi am echipă bună, trebuie să meargă. Au fost multe situații în care am adus bani de acasă, în care m-am gândit dacă e bine ce fac, dar eu am convingerea că dacă cineva face un lucru cât de bine poate şi nu doar după capul lui, ci sfătuindu-se şi cu cineva deștept, nu are cum să dea greş.

Te poţi reinventa oricând, dacă ai o doză de inteligență şi munceşti.”

Foto: Valentina Bălașa Ario

Sandra intenţionează să facă, după terminarea masterului, cursuri de canto. “Sigur, nu o să ajung la un nivel profesionist, însă concerte caritabile sau în vizite la casele de bătrâni, de ce nu? Dacă îmi zice un profesionist că este bine, că nu mă fac de râs şi că nici nu distrug urechile audienţei, cânt cu drag. În clasa a 11 nu m-a sfătuit nimeni, nu mi-a zis nimeni că de fapt vocea se formează prin studiu, că este imposibil să cânţi ca o soprană fără pregătire şi că la notele înalte ajungi doar prin ani de exerciţiu. Poate aș fi mers la Conservator!”

Femeia aceasta de 45 de ani are o energie și o poftă de viață invidiate, probabil, de Generația Y și Z. Vede surprindere pe fața mea și cumva caută să se explice:

„Depinde şi de oamenii la care te uiţi, modelele pe care ţi le iei. Probabil că şi asta m-a ajutat: lectorii cu care eu m-am înconjurat. Spre exemplu, Neagu Djuvara a fost un om foarte puternic, care a trecut prin multe momente grele, chiar dacă nu se ştie. Când s-a instalat regimul comunist nu a revenit în țară, şi de atunci el a trăit în Franţa mulți ani, a dus-o greu, pentru că erau vremuri tulburi. Mai târziu a trăit în Africa unde a fost dificil, dar s-a adaptat. A luptat în război, după razboi a văzut de departe cum i-a suferit familia, a trăit printre străini şi după 1989 a revenit în țară şi s-a reinventat, la 70 de ani. A venit în țară să aducă schimbări în bine, să pună umărul la reconstrucția unor idealuri și valori. El este unul dintre modelele mele. Un om care la 90 şi ceva de ani, când l-am cunoscut, a venit la fundaţie și a predat cu multă bucurie. Era de o înţelepciune, modestie şi de o charismă ieșită din comun, iar bucuria de a împărtăşi şi de a vorbi cu oamenii, le-am învăţat de la el. Modelele nu sunt neapărat persoanele care-ţi spun: “aici trebuie să faci asta”, ci cele care te încurajează, te inspiră. Nu trebuie neapărat să fie cineva contemporan cu tine, poate fi și cineva care a trăit acum 100 de ani, poate fi și un personaj dintr-o carte. Îţi creează un punct de pornire care poate susține nebunia şi entuziasmul pe care-l ai la începutul unui proiect.

Artă şi cultură. Sunt esenţiale în viaţa omului şi au fost intrumente cu care am plecat la drum. Îmi doresc să pun la dispoziţia oamenilor un loc unde să înveţe despre aceste subiecte culturale, să devină conştienţi de importanța lor și de cum acestea pot schimba viața în bine.

Să împărtăşeşti. Ai învăţat ceva, ai construit ceva, împărtăşeşte. Asta înseamnă pe de o parte că lectorii noştri îşi împărtăşesc poveştile, experienţa, emoţia, charisma cu publicul. Neagu Djuvara, Tiberiu Soare, Georgeta Filitti, Vintilă Mihăilescu. Dar, la rândul nostru şi noi, echipa, îi ajutăm pe profesorii mai tineri să se formeze, să prindă curaj ca să predea, să crească.

A pune oamenii în legătură. Se formează prietenii, lectorii între ei, cursanţii între ei şi devine un micro–univers, care apoi poate să îi inspire şi pe alţii.

Să dai curaj. Noi avem oameni care vin din alte oraşe la cursurile şi evenimentele noastre. Poate le dăm curajul să creeze ceva similar fundaţiei, după chipul şi asemănarea lor, în oraşele unde trăiesc.”

Foto: Arhiva Fundația Calea Victoriei

MS: Vorbeşti despre repere umane. Cum i-ai spune fiicei tale că este un om puternic în zilele noastre?

Cred că este foarte important să ne mobilăm mintea şi sufletul cu lucruri rezistente. Concret îi spun, fiicei mele, Mara, care se află în căutări specifice vârstei de 17 ani, şi vrea să studieze la facultate în străinătate, că trebuie să fie inteligentă, să citească mult şi să fie un om bun.

Inevitabil mă întorc din nou la povestea unor oameni care au trecut prin momente grele, care au fost în lagăre naziste sau care au stat în închisorile comuniste şi care au reuşit să treacă prin nenorociri, izolare, pierderea casei, familiei şi prietenilor, datorită a ceea ce aveau în mintea şi în sufletul lor. Există poveşti din perioada interbelică, când oameni din elita culturală aflaţi în închisoare, erau privaţi de tot, dar reuşeau să comunice, povesteau cărţile pe care le-au citit înainte, unii recitau poezii, alţii făceau lecţii de filosofie sau slujbe religioase. Aşa nu şi-au pierdut mințile, nu și-au pierdut speranța. Deci, rezistența şi supravieţuirea prin cultură și credință este o soluţie concretă, demonstrată.

Orice s-ar întâmpla în viață, trebuie să fim “mobilați” interior, şi nu mă refer doar la inteligenţă, cultură, abilități de negociere şi diplomaţie, trebuie să ai şi conţinut: bunătate, empatie şi deschidere către celălalt. O femeie puternică este o femeie deşteaptă, educată, dar şi foarte profundă, care îşi asumă şi partea de vulnerabilitatea. Nu poți fi puternic fără să îți asumi și latura de vulnerabilitate.

Îi spun fetei mele că mereu ne reinventăm, fiindcă există un nucleu tare, ce rămâne, dar învelişurile se modifică în permanenţă. Mereu apare ceva nou şi această schimbare continuă nu e doar specifică secolului XXI, nu, oamenii au căutat mereu să evolueze, au vrut schimbare. Este în natura noastră să fim într-un proces continuu de transformare.

Îi spun că toate întâmplările o ajută să se maturizeze, că este bună dorinţa de a face mereu mai mult şi mai bine, dar este imperativă şi bucuria lucrului făcut. Eu greu am ajuns să-mi zic: “Bravo, Sandra!” Să respir, să aprob că a fost frumos ce am construit, să savurez finalitatea şi abia apoi să mă întreb ce urmează. (Își schimbă poziția pe scaun, picioarele se așează altfel, în timp ce parchetul pârâie vârstnic. Zici că-i pregătită chiar acum să o ia de la zero.)

MS: Arta şi cultura sunt esenţiale în viaţa omului, dar crezi că s-a schimbat percepţia noastră asupra lor?

Cred că doar forma de comunicare s-a schimbat, fiindcă, de exemplu, Renaşterea nu s-a schimbat. Există conţinut video, animaţii şi strategii de a atrage publicul tânăr către subiecte clasice, de cultură generală, care țin de civilizația si cultura europeană dar și de alte civilizații, de pe alte continente. Pe 15 ianuarie, spre exemplu, a fost aniversarea lui Mihai Eminescu şi, din păcate, încă mai există un discurs sforăitor, în stilul: ”Poetul nepereche…”, care nu mai ține. Eminescu era un om viu, plin de vervă, era un revoluţionar, un rebel, care cred că ar fi detestat toate ceremoniile astea plictisitoare. El nu era înțepenit și mereu sobru, mergea în cârciumi, trăia intens, se enerva, scria articole virulente în presa vremii, critica problemele sociale și politicienii corupți, iubea femeile, era prieten cu Creangă, scriau chiar și texte erotice. Arta e aceeaşi, Eminescu este acelaşi, dar trebuie prezentat cu toate fațetele lui, nu trunchiat, mumificat. Platon e acelaşi, dar trebuie reinterpretat de la un secol la altul, trebuie adaptată analiza textelor lui la publicul de azi, la felul în care percepem realitatea, pentru a fi înțeles și iubit. Îi dai un sens nou care te interesează pe tine, în prezent. Fundaţia nu a inventat roata. Însă contextul în care facem cultură si educație este diferit, comunicarea este prietenoasă, jucăuşă, nepretenţioasă, fără să se piardă însă esențialul.

La început unii cursanți erau speriați de subiectele culturale, erau reticenţi, zicând că nu au pregătirea necesară pentru a înțelege un curs de istoria muzicii clasice cu Tiberiu Soare, de exemplu. Le spuneam că prezentările sunt gândite pentru publicul larg: “Veniţi, ascultați, discutați şi luaţi ce vă trebuie.” Pentru tineri mai ales, oferim locuri gratis. În cazul în care descoperă pe site cursuri ce îi inspiră şi le deschid mintea sau le oferă o direcţie profesională, tot ce au de făcut este să ne scrie. Prin toate astea, dar şi prin ce se întâmplă la faţa locului, îi asigurăm că nu îşi pierd timpul aiurea, că vor fi inspirați și în nici un caz nu se vor plictisi.

Diversitatea te ajută să alegi mai precis ce ai nevoie, pentru că sunt mai multe registre în care prezentăm subiectele: poți alege o prezentare cochetă a istoricului Georgeta Filitti despre Regina Maria, sau un curs practic şi jucăuş de fotografie, un curs de antropologie al domnului Vintilă Mihăilescu, care are mult umor, dar face şi multe trimiteri savante, un curs de pictură relaxant sau un eveniment muzical cu dirjorul Tiberiu Soare care vorbeşte cu pasiune despre compozitorul Richard Wagner. Publicul are de unde să aleagă.

Foto: Valentina Bălașa Ario

MS: Ce anume îţi preocupă acum mintea?

Dincolo de tot ce am vorbit, mă preocupă familia mea. Sunt pasionată de ce fac, unii ar spune workaholică, şi așa fiind ajungi la un moment dat să crezi că familia vine după muncă. Şi nu este corect. Am multe roluri de îndeplinit: de mamă, soţie, angajator, student, om şi s-a întâmplat să nu le pot îndeplini pe toate în anumite perioade mai intense. În primul an al fundaţiei eram ca un căluţ care alerga pe câmp, cu 700 de idei în cap pe săptămână, pe care le puneam în practică într-o goană nebună. Unele ieşeau, altele nu. Problema a fost că am obosit tare, dar am şi învăţat multe din galopul ăsta: cum se face sau nu se face un lucru, aici mă implic sau nu mă implic, asta îmi place sau nu îmi place să fac.

Acum, căluţul ăla nărăvaş, care a galopat, aşa, ca să recupereze timpul pierdut anterior şi să descopere, merge un pic mai aşezat, o mai ia la galop câteodată, dar încerc să temperez eul ăsta interior, care este foarte curios, uneori haotic, uneori genial, care nu are vârstă. Încerc să nu mă mai las furată de toate ideile, să mă aşez, să cuget mai mult, pentru a construi ceva cu sens și durabil.

De fapt, trebuie să-ţi faci program strict. Este o negociere continuă, dar i-am zis şi soţul meu, care, la rândul lui lucrează mult: “Să ne vedem şi în timpul săptămânii, în oraş, la o cafea, ziua, nu doar seara acasă, sau în week-end.” Trebuie să îţi faci timp pentru familie. Dacă ai un job care te fură – cum este la mine mai mult decât un job fundația, ajungi să pierzi celelalte aspecte şi este o mare păcăleală. Cred că multe femei foarte active profesional pică în capcana asta. Este atât de uşor să te concentrezi doar pe planul profesional, unde este mult orgoliu, recunoaştere, apreciere din partea unor străini, până la urmă. Poți ajunge să rămâi singură. Este ceva foarte tricky. Şi atunci, din când în când, universul, D-zeu, sau cine vrei tu, îţi dă un bobârnac, îţi spune să o iei mai uşor, să te uiți la toate lucrurile din jurul tău, să te gindești ce contează, de fapt, şi te forţează să înveţi echilibrul între planuri.

MS: Îngerii sunt în tablourile camerei în care ne aflăm, sunt pe site-ul fundaţiei, sunt peste tot. Îţi plac. De unde şi cum a pornit afinitatea aceasta?

Sunt o persoană credincioasă fără să fiu habotnică. Cred că Dumnezeu există, este unul pentru toți, deși are diverse nume în funcţie de zona geografică sau perioada istorică la care ne uităm. Legătura cu divinitatea m-a centrat și m-a echilibrat în mai multe momente grele ale vieţii mele. Iar acum nişte ani, când mă concentram tot mai mult pe muncă şi când mă gândeam că în familie lucrurile merg de la sine, a apărut de nicăieri, în momente de meditaţie și rugăciune, imaginea îngerului. Ce ar fi să le ceri ajutorul? Nu vreau să devin mistică, însă poveştile pe care le-am citit, mai mult sau mai puţin comerciale, mi-au adus aminte şi de cartea domnului Pleşu – “Despre îngeri”. El ţinea în studenția mea conferinţe pe acest subiect, unde se adunau sute de studenţi, în amfiteatrul de la Facultatea de Drept.

Am realizat că indiferent dacă suntem credincioşi sau atei, creştini sau musulmani, îngerii au rămas în imaginarul colectiv, în arte și în zona spiritualității, mereu alături de noi. Ei au fost tot timpul reinventaţi, dar au rămas o prezenţă agreabilă și disponibilă, consolatoare, de care noi avem nevoie. Mi se pare foarte interesant. Îi consider nişte prieteni “imaginari” dar totodată reali, şi îmi place să glumesc, deseori, spunând amicilor mei că eu cred mai mult în lucrurile nevăzute decât în cele văzute. Până la urmă ce este real şi ce este imaginar? Dragostea pentru cineva, inspirația în profesie sau, mai concret, emoţia puternică pe care o simţi la un concert, sau la o piesă de teatru nu sunt palpabile, dar le trăieşti intens, te pot schimba, deci ele există.

Unii spun că sub cuvântul înger s-ar ascunde o vibraţie înaltă, un câmp energetic al binelui la care ne putem toți conecta.

În cele din urmă, ajung la concluzia că toate lucrurile lucrează împreună: famile, prieteni, psihologi, îngeri şi că terapeutul nu exclude biserica, aşa cum biserica nu-l înlătură pe psiholog.

Eu nu cred că apar personaje cum ar fi îngerii din nimic, rezistă mii de ani şi oamenii nu renunţă la aceste entităţi de lumină – pentru că dacă dai un simplu search pe Google descoperi milioane de contexte în care ei apar. Deci, fie că ne preocupă sau nu, acum, în secolul XXI, îngerii sunt cu noi.

Mai multe despre activitățile și proiectele Sandrei Ecobescu pot fi găsite pe pagina sa de Facebook & Instagram și pe platforma fundatiacaleavictoriei.ro.