Mirela Bucovicean
From: București Born on: 8 Noiembrie Occupation: Antreprenor, Femeie de afaceri din 1991, Proprietar - Molecule FSunt într-o cameră uşor aglomerată. Pe scaunul de lângă mine stau în repaus o geantă vintage din piele maro, o năframă românească dintr-un material transparent cu ţesături aurii şi un palton gri cu umerii înregimentaţi pe spătar. Un birou de sticlă susţine straşnic, de la stânga la dreapta hârtii stivuite, buchete de flori (mai multe sunt pe podea sprijinite de comodă şi alte piese de mobilier), două inele statement, laptopul Apple cu sticker eşti BOGAT, alte hârtii şi agende, o lampă, din nou flori şi alte obiecte, pe care acum nu mi le mai amintesc.
Am crezut mereu că aşa este şi viaţa interlocutoarei mele, aglomerată. Mirela Bucovicean mi-a confirmat indirect că nu greşesc.
Poartă o bluză albă subţire din bumbac, cu mâneci lungi, pe care se odihneşte un medalion de aur texturat sub formă de cerc şi o pereche de pantaloni pepit alb-negru, largi, din stofă groasă. Se aşează în faţa mea, ţinând cu ambele mâini o cană de cafea. Nu ştiu dacă este o cafea fierbinte, însă gesturile ei sunt asemenea atingerilor sobei de teracotă iarna, când, uşor şi fără să te frigi, preiei din căldura emanată.
Fiecare lucru din spaţiul respectiv, care singur ascunde o poveste sau are un motiv bine întemeiat pentru care există acolo, mi-a amintit că platforma Molecule F, nu vinde haine, ci experienţe, fiind creată în urmă cu aproape 9 ani după chipul şi asemănarea fondatorului. O analiză rece şi minuţioasă aplică şi ea pe propriul chip şi corp atunci când își urmăreşte interviurile sau emisiunile înregistrate, mai întâi fără sonor, în căutare de greşeli de postură sau mişcări nepotrivite, iar mai apoi cu sunet, pentru identificarea celor de vorbire, coerență şi timing. Se studiază ca pe un produs, doar atunci când identifică posibilitate de îmbunătăţire, fiindcă în rest, aşa cum spune chiar ea, glumind, “sunt sătulă de mine”. Nu caută în mod special expunerea, motiv pentru care nu păstrează nici reviste în care este publicată “datorită lui Molecule F”. Cu acelaşi timp de umor, de data aceasta, atins de realitate îmi zice că cel mai vulnerabilă se simte atunci când scade contul de economii. Râde savuros, după care îmi explică lucid că banii reprezintă în mult momente critice din viaţă o ancoră, iar de ipocrizenia, care vine din expresia “banii nu contează”, se dezice. Mi se pare de prost gust şi dă o dovadă de lipsă de încredere în sine, de educaţie şi de calitatea şi caracterul omului, abia atunci când vrei să faci bravadă de bani. Mirela a fost etichetată, la un moment dat, de presa românească drept milionara sexy. Milionară, dar nu din fashion, o citez pe Mirela, ca să duc gluma mai departe, spre adevăr. De la finalul anului 2006, până la începutul lui 2008, a avut rezultate financiare remarcabile, lucrând în real estate. Însă, e unul dintre oamenii care a pierdut masiv în urma crizei imobiliare, nu din banii pe care îi avea, ci din banii pe care ar fi putut să-i aibe. Nu a reuşit să vândă proprietăţile la timp din motive birocratice. Cu o perspectivă practică, spune: dacă aş fi vândut şi aş fi stat pe o grămadă de bani, cu siguranţă nu mai construiam canalul prin care designerii români ajung la public, iar aportul pe care l-am adus societăţii nu ar fi existat. Scopul meu principal, cel care mă mână pe mine în lupte de tot felul, este acela de a construi ceva. Banii sunt în subsidiar, dar nu stau să îi număr. Pe cât de materialistă, pragmatică şi realistă sunt, pe atât de importantă este contribuţia mea la un bine comun. Eu sunt zdrobitor de pragmatică, însă pragmatismul, este doar legătura către cotidian, pe când dorinţa mea cea mai mare este să nu fac umbră pământului degeaba.
Mirela se află în prezent într-o perioadă de reconectare spirituală, când încearcă după ceva timp, să privească spre propriile nevoi. Un gest dificil, după ce oamenii se obişnuiesc să le porţi grija, să le dedici timpul şi viaţa ta. Iar atunci când vrei să aloci propriei persoane timpul respectiv, ceilalţi sunt nedumeriţi, se întreabă cu ce au greşit şi de ce te-ai schimbat atât de mult. Dar eu nu fac decât să îmi recâștig viaţa. Nu aş putea să trăiesc în egocentrism şi departe de lume pentru că sunt totuşi un animal social şi nu îmi stă în firea să nu fiu implicată în vieţile altora sau să nu îi ajut. Nu pot să îmi trăiesc viaţa gândindu-mă doar la mine.
Foto: The Storyalist
MS: Ai vorbit, de-a lungul timpului, despre influenţa maternă, despre seriozitatea şi independența insuflată. Cum este legătura voastră acum?
Mama a cerut mereu “mai mult, mai bine” de la mine. Cere în continuare, pentru că orice aş face, întotdeauna se poate îmbunătăți. Îmi spune direct, “Mirela, ai greşit, trebuia să faci așa”. Spre exemplu, de curând m-a corectat în alegerea valorii lunare a unui imobil ce îl dau spre închiriere. Era prea mică și a avut grijă, cu argumente, să îmi amintească de ce. Evident că intervine rolul de părinte care ştie mai bine decât copilul, prin prisma experienţei de viaţă mai îndelungate, cum este mai bine, însă, are şi impresia că sunt un om prea tolerant, şi că astfel, persoanele din jur obţin mereu ce îşi doresc de la mine. “Iar te-au prostit”, o imită Mirela cu umor. Dar știu că face toate astea din nevoia de a mă proteja.
Mama este o prezență constantă în viața mea, vorbim aproape zilnic și ne consultăm la fel de des. În ultima perioadă proprietățile noastre au necesitat mai multe lucrări, iar ea și-a asumat rolul de “șef de șantier”. Suntem o echipă, fiindcă atunci când eu nu pot fi prezentă, mă înlocuiește și invers. Are o energie absolut debordantă și mereu rezolvă câte o situație.
Părinţii mei au divorţat când eu aveam 3 ani, iar mama m-a crescut singură, cu ajutorul ocazional al bunicilor din partea tatălui. Deşi, au avut un aport semnificativ în educaţia mea, cu precădere pe durata vacanțelor, eu sunt rezultatul educației oferite de mama. M-a crescut destul de rigid, păstrând o comunicare directă şi pretinzând un nivel al maturităţii peste vârsta reală. Trebuia să fiu puternică, să mă descurc singură, să fiu pe picioarele mele – independentă. Nu a fost loc de slăbiciuni în viaţa mea, dar evident că le aveam. Simt aceeași presiune și acum, am ezitări, încă mă întreb dacă puteam să fac lucrurile mai aproape de perfecțiune, chiar şi atunci când oamenii vin şi mă felicită: “Bravo, ai reușit!”. Cu siguranță, cu cât îţi doreşti să faci mai mult, cu atât ai îndoieli mai mari.
MS: Influența paternă cum ai perceput-o?
La vremea respectivă, divorţurile nu lăsau în urmă prietenii, oamenii nu erau la fel de deschişi ca în prezent. Ai mei nu înţelegeau pe deplin că formarea unui copil echilibrat necesită atât aportul mamei cât și al tatălui, iar datorită circumstanțelor situația nu a fost ideală. Mama a încercat să-l aducă pe tata către mine, dar în măsura în care nu interferam prea tare cu noua lui viață. Am apreciat-o mereu pentru decența de care a dat dovadă, și deși, poate, nu este o trăsătură productivă, am moștenit-o.
Tata a fost un avocat penalist excepțional, respectat și cunoscut în toată țara. Ne-am apropiat semnificativ spre sfârșitul liceului, când ştiam ce vreau și pot spune că relaţia noastră a fost una bună, iar în ultimii ani ai vieții sale, chiar specială – lucru care mă bucură mult.
Am considerat mereu că alegerea potrivită în fața unei familii ce nu funcționează bine, este, cu regretele de rigoare, un singur părinte activ. Avantajul acestei separări a constat în libertatea de a-mi crea propria imagine despre cum ar trebui să fie o familie. Cred că în liceu i-am și mărturisit mamei aprecierea pe care i-o port pentru curajul și verticalitatea de care a dat dovadă. Tata mi-a lipsit, dar nu făceam din asta un reproş. Poate şi fiindcă reuşeam să separ lucrurile şi niciodată, cel puţin la nivel conştient, nu am avut tendinţa de a judeca.
Cât despre tata, cu mentalitatea acelor vremuri, manifestarea emoţională nu era o opţiune a bărbaţilor. Dovada lui de iubire era sprijinul financiar. Cred că era modus operandi pentru el, era atenția pe care se simțea încrezator să o ofere. Familia, prietenii sau colegii din mediul profesional, aveau această așteptare de la el, însă, niciodată n-a fost un act de cumpărare al simpatiei sau o mângâiere a propriului ego. Față de mine devenise o modalitate de compensare a lipsei interacțiunilor emoționale. Chiar și așa, eu știam, simțeam că mă iubește foarte mult și că poate se simţea vinovat, neputincios. Iar dacă îți imaginezi că avea un aport extraordinar contribuția lui, am să-ți spun că dintre toţi cei pe care îi alimenta financiar, eu primeam cel mai puţin: 100 de dolari. Asta era dota mea lunară prin anii 2000. Îmi amintesc frustarea de atunci și cum l-am întrebat: Tata, dar de ce le dai tuturor şi mie nu? Iar răspunsul lui m-a surprins, pentru că a venit repede şi sincer: Pentru că tu poţi, tu poţi să-i faci. Este una dintre replicile care m-au marcat și care m-au motivat peste timp. Dacă tata a zis că pot, înseamnă că așa e.
Şi da, m-am descurcat singură; îmi aduc aminte cum în liceu făceam mai mulţi bani decât câştigau profesorii mei. Muncind. Am muncit foarte mult.
Ne apropiasem, vorbeam deschis despre pretendenții mei pe care nu-i plăcea niciodată, despre pretendentele lui pe care nu le-am susținut niciodată, dar și despre afacerile lui, clienții dificili şi alte subiecte de familie mai delicate. Amintirea relației noastre este una frumoasă, foarte frumoasă, emoțională, de o onestitate surprinzătoare.
Foto: Lucian Broscățean
MS: Nu a fost greu să le faci pe toate: două facultăţi, job, şi altele pe lângă?
Nu mi-a fost greu, să ştii. Îmi luam energia din satisfacţia reușitei. Cred că m-am alimentat cu bucuria lucrului bine făcut şi toată viaţa mea am militat pentru a face totul ca la carte. Mult, puţin, cât se poate, dar să fie bine.
***
(Mi-am adus aminte cum, în cadrul unui eveniment pe care-l organiza împreună cu echipa ei, în ultimele secunde dinainte live-ului programat, a intrat în cadru să mute cu câţiva centimetrii mai la dreaptă un obiect relevant, dar nu cel mai important. A mers apoi în spatele camerelor şi a privit critic imaginile. S-a relaxat complet târziu, când ecranul s-a făcut negru. Un principiu transformat în stil de viaţă, aş spune.)
***
Dar, asta nu înseamnă că nu fac compromisuri, cu toate că mă deranjează. Știi, m-am lăudat foarte multă vreme cu adaptabilitatea mea, cu capacitatea mea de a mă potrivi oricărui mediu, pentru că am lucrat cu profile umane extrem de diferite, de la samsari la bancheri, de la creativi la oameni de afaceri multimilionari. În mintea mea, pentru un timp îndelungat, am crezut că cea mai mare calitatea deținută, asta este – adaptabilitatea. Până când, am citit o simplă postare pe Facebook, un citat dintr-o carte, unde românii erau îndemnaţi să renunţe la a se mai lăuda cu adaptabilitatea, pentru că, de fapt, demonstrează lipsa coloanei vertebrale. M-au lovit cuvintele alea. Şi atunci, mi-am zis: Da, Mirela, te-ai adaptat foarte mult, dar vezi că la fiecare adaptare ai renunţat la nişte lucruri la care ţineai, la nişte principii.
În lumea în care trăim, unde totul este numai imagine, frumos, zâmbet, perfecţiune, ajungi să faci compromisuri, poate şi din teama de a nu fi judecat. Eu recunosc că am ajuns să stau de vorbă cu oameni pe care înainte poate nici măcar nu aş fi avut de ce să-i salut, pentru că nu avem nimic în comun. Dar acum, fac asta şi este o concesie, care acolo – într-un colţişor al subconştientului meu, mă deranjează, în sensul în care mă dezamăgesc pe mine însămi. Aş fi putut să fiu mai tranşantă.
Pe de altă parte, dacă mi-aş fi păstrat toate principiile de la bun început, nu cred că aş fi reuşit să lucrez în industria asta.
Un loc unde chiar nu fac compromisuri este echipa mea. Noi între noi ne acceptăm, ne iubim defectele. Și eu am şi ei au, dar am învăţat să trăim bine fără să avem îndoieli. Dacă ceva nu e în regulă, ne spunem. La Molecule F nu există ierarhie, iar prima întrebare pe care o adresez când intru în birou este: Ce-mi daţi să lucrez astăzi? Deci, ei sunt șefii mei, nu invers. (râde)
MS: Spuneai într-una din discuţiile de la Creativo că este mult de dezvoltat pe întrebarea: Ce sfat i-ai da Mirelei, cea aflată la început de drum? Totuşi, ce sfat i-ai da?
O să povestesc un lucru pe care l-am descoperit la vârsta de 20 şi ceva de ani, când aveam un job, marketing director, cu 2 departamente în subordine, cel de marketing şi cel de vânzări, într-o structură mai degrabă ancorată în trecut, cu nişte oameni care ar fi putut să îmi fie, din punct de vedere al vârstei, părinţi aproape toţi. Am investit energie şi timp la acel loc de muncă ca să demonstrez că eu pot, dar mi-am dat seama că dimineaţa nu mă mai trezeam zâmbind. Presiunea şi stresul erau atât de mari, încât deschideam ochii la 6 dimineaţa, fără alarmă, ajungeam prima la birou la 7 dimineaţa, întâlnindu-mă doar cu femeia de serviciu şi munceam până la 8 seara. Nu mă deranja faptul că munceam, ci faptul că efortul meu nu era apreciat şi rezultatele nu erau nici aşa de vizibile. Nu aveam satisfacţie, deci nu aveam nicio justificare în a rămâne, oricât de bine îmi făceam treaba. Aşa am hotărât că zâmbetul meu dimineaţa este cel mai important şi dacă el lipseşte, înseamnă că ceva trebuie schimbat.
Gândindu-mă la Mirela de atunci, i-aș spune: Trăiește ziua de astăzi la maximum.
În ultimii ani m-am înmuiat foarte mult, iar Mirela pe care o vezi acum, este Mirela cea moale. Aș vrea să revin la cea de acum 20 de ani, ori măcar 10. (Râde cu poftă şi îşi așează cana, pe care o strângea în mâini, pe birou. Se lăsă din nou, pe spate, în scaun.)
MS: Şi de ce crezi că s-a întâmplat asta?
Pentru că am obosit. Eu muncesc de la 14 ani.
Un alt motiv este faptul că degeaba aş fi fost mai dură, tot nu aş fi câştigat mai mult în domeniul acesta. În plus, cred că aveam nevoie şi de această Mirela liniştită în evoluţia mea personală, spirituală şi emoţională. Un lucru important pe care l-am învăţat în perioada când lucram în real estate, este să am grijă şi de viaţa mea, nu numai de carieră. Atunci lucram în principal cu evrei, popor care munceşte pe brânci – de la 7 dimineaţa până seara târziu, au sărbători diferite, motiv pentru care de Crăciun şi Paşte eu eram la birou. Undeva pe drum am simţit că am pierdut scopul vieţii, că eu nu mai eram în peisaj.
MS: “Doar gura uscată și transpirația care curge ușor de pe frunte în ochi îți spun că ești la un raliu de macadam. La final de probă te intervievează cineva. Până să-ți aduni cuvintele, te salvează zâmbetul care spune tuturor cât ești de fericit că faci asta. Încă din liceu, cu mult autocontrol, am reușit să nu mă atașez dincolo de logică de ceva. Cred că mi-am găsit nașul în raliurile auto.” De ce ai încercat să nu te atașezi dincolo de logică de ceva tocmai în liceu?
Am avut o maturizare foarte frumoasă şi sănătoasă în liceu, dar mi-am dat seama că am nevoie de nişte pârghii să funcţionez, fiind la bază o persoană extraordinar de timidă, timorată şi de o sensibilitate exacerbată. Mi-am zis: Mirela, tu cu caracteristicile tale nu ai cum să reuşeşti în lume. Şi mi-am creat unelte necesare răzbirii.
MS: Cum ai făcut?
Nu sunt convinsă că a fost o iniţiativă sănătoasă. Pui pe tine o platoşă şi te obişnuieşti cu acest scut, după care mai pui încă una, şi apoi încă una, până când nu mai ştii cum și unde îţi e sufletul. L-ai protejat fără limite, l-ai acoperit cu atâtea armuri încât nu mai eşti în contact cu el, ai pierdut legătura, cu toate că ceea ce ai construit era în beneficiul lui. E o capcană.
Astfel, cred că singura modalitate corectă faţă de tine, prin care să te aperi, este prin înţelegerea celorlalţi. Se spune că ştii prea multă psihologie când le înţelegi tuturor motivele. Oamenii interacţionează, în primul rând în funcţie de cum suntem noi cu ei, şi apoi în funcţie de problemele şi minusurile lor, sau dimpotrivă în funcție de generozitatea și echilibrul lor. Dacă ţi se face o nedreptate sau ţi se spune o răutate, trebuie să te gândeşti la acea remarcă sau întâmplare mai degrabă ca la o oglindă a celui ce a încropit-o. Ar fi o greșeală să o asimilezi drept oglindirea ta. Nu e nimeni de vină, pur şi simplu s-a întâmplat să fii tu pe traiectoria acelei persoane într-un moment nefericit.
O altă atitudine nesănătoasă, preluată de data aceasta de la mama este să nu deranjez. Un concept firesc într-o societate normală, dar complet nepotrivit cu cea în care noi trăim. A nu deranja este asociat cu a nu şti ce vrei, cu lipsa de determinare, devenind exact jetonul cu care pierzi jocul.
Foto: Oltin Dogaru
***
După cuvântul jocul, sună telefonul. Își cere scuze și răspunde: Alo?, zice concentrată. […] Termină convorbirea și spune:
– Cu foarte mare greutate am învățat că atunci când te sună partenerul, trebuie să răspunzi. A fost greu să deprind gestul acesta, fiindcă munca a fost întotdeauna prioritatea mea. Dacă primeam un apel, sunam eu înapoi abia când terminam de lucru.
– Și când s-a schimbat asta?, întreb.
–A venit cu o „impunere”: “Când te sun, să răspunzi, te rog!” La care am zis: “Ok!”. Râde și îmi explică: Da, pe principiul: dacă eu îți răspund indiferent de importanța oamenilor cu care sunt sau a acțiunilor mele din momentul apelului, și te întreb dacă este ceva urgent sau nu, mă aștept să răspunzi și tu. Fair enough.
***
MS: Cum au fost şi cum sunt bărbaţii din viaţa ta?
Indisponibili emoţional. Aşa i-am ales eu; din greşeală… (râde).
Sigur, instinctiv ai crede că o femeie cu educația pe care am primit-o eu și cursul pe care l-am urmat s-ar găsi alături de bărbați cât mai puternici, potenți financiar sau cu voci notabile, dar nu este deloc așa. Mi-a fost dat să am alături și bărbați mai slabi dar și unii mai puternici, determinați și dispuși să evolueze personal și profesional. Fiecare poveste a venit la momentul potrivit. Nu aș fi Mirela de astăzi fără acele legături, motiv pentru care respect fiecare capitol al vieții mele și oamenii care au facut parte din el. Astfel, rămânem în relații bune. Am privit către viitor, am mers mai departe și am avut ocazia să întâlnesc diferite tipuri de oameni, cu percepții, viziuni sau experiențe diferite de ale mele sau de cele trăite până atunci. Este o evoluție personală pe care nu aș schimba-o pentru nimic.
Cred că pentru viaţa de cuplu alegem oameni care ne atrag, ne plac, cu care avem o conexiune, de care ne îndrăgostim, alături de care trecem prin anumite experienţe, până când nu mai repetăm greşelile anterioare. Este precum o atracție către călătorii pe care ești menit să le trăiești, fiecare cu rostul ei, fiecare ducându-te mai aproape de o variantă mai sofisticată și mai desăvârșită a ta.
MS: Dar tu, prin parteneriatul tău din prezent, ce încerci să construieşti?
Eu nu intru în relaţii cu obiective. Adică, nu văd un bărbat, îl evaluez, iar dacă trece de verificări planific căsătorie, copil, casă şi căţel. Acum că mă întrebi, îmi dau seama că eu niciodată nu m-am dus după un bărbat, dar mai ales, eu nu am căutat. Sunt destul de fatalistă şi cred că ce trebuie să ni se întâmple, ni se întâmplă oricum. Aşa am reuşit să trec prin toate: lupte, pierderi, câştiguri, succes, iubire, uitare. Le-am luat aşa cum au venit, pentru că am considerat că aşa trebuie să se întâmple.
Plus că, degeaba îl văd eu, dacă nu face el primul pas. Pe partenerul meu de viață îl cunosc de vreo 12 ani, dar am consimțit (râde) abia acum aproape 5 ani. Încercăm să ne construim o iubire armonioasă, matură, o viață frumoasă împreună. Nu e ușor, pentru că avem personalități puternice, complexe, dar este o relație ce mi-a adus numeroase împliniri, dezvoltare personală, m-a deschis către oameni, m-a ajutat să nu mai etichetez totul din prima, să am mai multă răbdare. În această relație cred că am învățat, mai mult decât în toate, ce înseamnă viața de cuplu, și pentru asta îi mulțumesc.
MS: Ce vedeai tu a fi important într-o relaţie atunci când erai copil – la oamenii din jurul tău şi nu era deloc aşa?
Îmi amintesc acum de anii de grădiniţă şi de cum ceilalţi copii erau aduşi în fața clădirii de taţii lor. Eu nu aveam un tată care să facă asta şi mă simţeam incompletă. Am realizat târziu că era o lipsă la nivel de bifare a aspectelor sociale, şi nu neapărat una a elementului patern. În acelaşi registru vedeam şi familii fericite cu mamă, cu tată şi copil.
Când am crescut mi-am dat seama că nu există un cuplu perfect, fără probleme. Nici în ziua de astăzi nu cunosc unul, oricât de tare s-ar strădui să prezinte o imagine ideală în fața lumii.
Deci, asta a fost durerea maturizării mele: să descopăr că iubirea văzută cu ochii de copil nu are legătură cu realitatea. Trist.
Foto: Oltin Dogaru
MS: Ai creat o platformă de dezvoltare a tinerilor antreprenori – Business Institute for Creative Industries (BICI), unde primul modul vorbește despre Business of Fashion. Ce înseamnă pentru tine BICI și cu ce atitudine vrei să plece oamenii de la cursuri, viitorii antreprenori din industria modei?
E un proiect la care mă gândesc de vreo 4 ani. Am constatat că sunt înclinată către educație și că este nevoie de așa ceva pe piață. Tinerilor din industriile creative le lipsesc noțiunile pragmatice, de business, producție, vânzare, financiare, de comunicare, de construcție de brand. Universitățile de profil se concentrează pe creație, dar doar cu talent nu se poate construi un business sănătos și de durată. Așa că fiecare curs BICI va avea câte un trainer practician specializat în domeniul său, ce are argumentele realiste pentru a îi îndruma. Speranța mea este ca aceste cursuri să le structureze și sedimenteze cunoștințele, să îi motiveze și să fie un suport și pe viitor.
MS: Mă gândesc că există persoane care te cataloghează greșit, iar acronimul BICI posibil să le alimenteze părerea.
Am ales acest acronim în mod intenționat. În business, dacă nu ești un pic [bi:ci], este cam greu de reușit. Desigur, și eu am o reputație de femeie de afaceri dură (râde), cel puțin până ajung să mă cunoască și apoi să se minuneze: „Vai, Mirela, dar tu ești a sweetheart!”
Mai multe despre activitățile și proiectele Mirelei Bucovicean pot fi găsite pe pagina sa de Facebook, Instagram și pe platforma Molecule-F.