La 30 de ani am făcut un pas în spate şi vreau doar să trăiesc bine.

From: Constanța Born on: 24 Noiembrie Occupation: Ilustrator și creator de veselă & accesorii din ceramică

Mă îndrept spre uşa restaurantului şi o zăresc: stă cu spatele spre mine orientată către bar, la o masă mică, de două persoane. Notează ceva într-o agendă, în timp ce părul voluminos îi acoperă faţa. Mă apropii şi vocea mea îi perturbă mişcările, ridicându-şi privirea. Este senină, iar bretonul tăiat de curând îi dă ceva din aerul franţuzesc, ca şi cum o pariziancă îmi întinde mâna şi mă salută. Ea poartă o rochie maro cu negru, pe care stau nestingherite două pisici de ceramică. Mustăţile lor aurii sunt drepte.

Mădălina Andronic ne bucură ochii de ani buni cu frumosul pe care-l pune mai întâi pe hartie prin ilustrațiile sale, iar mai apoi pe textil, ceramică și pereți. Își răsfață clienții, fie ei din zona publicitară, editorială, carte sau produs, cu povești bine susținute de conținut și tehnică. Pictează colorat, cu grija detaliului, ghidată de standardele înalte și critica de sine cu care perfecționismul vine.

Nu scapă de acesta nici macar în serile de karaoke, când de teama ridicolului, refuză să urce pe scenă și să dea voce melodiilor preferate. Îmi trebuie curaj, fiindcă nu pot să fac un lucru dacă el nu este perfect, așa cum daca nu iau bemolul bine, s-a dus naibii tot, zice ea cu simț al autoironiei.

“Îmi împachetez atelierul din Bucureşti, prin urmare posibilitatea de a ne vedea acolo nu mai există”, îmi scrie printre ultimele mesaje. Motive de a părăsi Bucureştiul şi ţara, putem găsi fiecare, însă eu voiam să le descopăr pe ale ei şi mânată de curiozitatea firească de a înţelege, fără a judeca, întreb:

MS: De ce ai plecat din Bucureşti, din ţară…?

Am fugit. Cumva întâmplările vieţii m-au atras spre Puglia, pe care am vizitat-o pentru prima dată în 2018 împreună cu soţul meu, Dan, şi de care ne-am îndrăgostit fără să ne dăm seama. Ziceam unul către altul că ne-ar plăcea să locuim acolo, dar erau doar nişte vorbe iniţial. Sau cel puţin aşa am crezut noi. Regiunea este mai puţin pretenţioasă decât altele cunoscute ale Italiei, iar viaţa are un ritm mai lent, este tihnită, încă aşezată. Am descoperit şi resortul Masseria Potenti, un loc de vis, unde poţi să mergi în vacanţă, să te bucuri de mâncarea făcută din produse locale, să te plimbi pe jos sau cu bicicleta şi să descoperi plantele mediteraneene, să deguşti vin, brânză şi ulei de măsline, şi la o adică, să te şi căsătoreşti. Aşa cum a făcut una dintre clientele mele, la invitațiile și papetăria căreia am lucrat. Surprinsă am fost când a lansat o invitaţie şi către mine pentru a participa la eveniment și a ilustra live momente din ziua nunții. Data cu pricina a coincis primei noastre aniversării de căsătorie şi a fost un motiv în plus să răspundem cu “da”.

Între timp ne-am interesat de chiriile de acolo şi privirea ne-a căzut pe o vilă la malul mării. Am plecat în septembrie anul trecut. Iar pentru mine, un om al planurilor, nu era o mișcare definitivă şi îmi repetam în minte “să vedem cum se aşează lucrurile mai întâi…”, cu toate că zona mă inspirase în mod clar, fiindcă în urma celei dintâi vizite am ilustrat mult cu gândul la Puglia. Acum, instalați, nu vedem de ce ne-am întoarce. Eu prefer să lucrez într-un loc care îmi stimulează latura artistică, iar când deschid geamul să văd un palazzo (palat) roz cu palmieri în faţă, şi nu parcarea de la Auchan. Viaţa mea se desfăşoară la mică distanţă de oraşul Ostuni, şi este una liniştită – aşa cum îmi doresc în acest moment. Testând am aflat că sunt genul de om care poate să meargă la infinit în aceleaşi locuri dacă sunt pe sufletul meu.

Am plecat pentru că timpul meu era în mare parte destinat “taximetriei”, fugeam dintr-un loc al Bucureştiului într-altul şi în niciun caz nu îl consumam făcând ceea ce îmi place. Eram agitată, fiindcă vibraţia oraşului se amesteca cu stilul meu de a fi – implicată până peste cap în orice fac. Așa rezulta un program ineficient. Ştii, când eram mai tânără, abia aşteptam să plec din Constanța şi să vin la Bucureşti. Curios, tata mă întreba mereu: Ce ţi-o fi plăcând la oraşul ăla, nu ştiu?! Acolo-i viaţa!, îi spuneam. Azi îi dau dreptate. Și da, am sacrificat confortul unui loc pe care-l ştiu, pe un portocal împodobit de Crăciun, magazine în care îmi expun lucrările şi pe ce ne-o pregăti noua casă. Cine ştie? Poate peste 2 ani o să vrem să ne mutăm din nou, dar nici nu mai contează asta atât timp cât este o climă caldă şi îl am alaturi pe soţul meu.

MS: De ce ai nevoie ca să trăieşti bine?

Am nevoie de frumos în jurul meu – după cum ţi-ai dat seama contează mult locul în care mă aflu. Apoi, să fac ce îmi place şi să pot trăi din asta. Și nu în ultimul rând, pentru mine legătura pe care o am cu partenerul meu este o altă sursă de inspiraţie si de forță, care mă îndeamnă să fiu mai bună atât eu, cât şi munca pe care o fac. Prin natura “job-ului” nu pot să trag o graniţă între personal şi profesional, nu există două laturi diferite şi separate, ci două laturi care se întrepătrund mereu. Prin urmare, este important să am pe cineva care mă susţine şi să ştiu că nu înot singură împotriva curentului. Gândul că am aproape un om care îşi doreşte să mă facă fericită şi să facă să funcţioneze lucrurile ce mă fac fericită, este minunat.

Așadar, da, locul în care trăiesc şi persoana de lângă mine, cu care vorbesc, dezbat, care se implică, care intervine şi cu care îmi pun întrebări, sunt primordiale. Evident, familia poartă şi ea rolul ei, iar faptul că părinţii mă încurajează şi sunt bucuroși pentru mine contează mult, mai ales pentru doi ingineri care au fost nevoiți să se împace cu gândul că fata lor nu a avut un loc de muncă niciodată. (râde)

Prossimamente – copertă de carte a unei carți de ficțiune personale, parte a expoziției „Coming Soon”, la Cărturești&Friends, București

MS: Vorbeşti foarte aprins de munca ta. Îţi este teamă că pasiunea ta o să-şi piardă din savoare pentru că este şi “job-ul” tău?

Sunt mulţi artişti care spun că şi-au pierdut inspiraţia, că nu mai au idei de pus pe hârtie, dar deocamdată eu nu sunt unul dintre ei. Mintea mea mereu ronțăie la câte ceva şi abia pot să o opresc. Din savoare nu îşi pierde, însă au fost momente, mai ales la început, când m-am lovit de tot felul de situații inconfortabile pentru un om cu principii. Apoi, dacă vrei să construiești încet-încet un business din ce faci, apar diverse compromisuri și treburi administrative ce mănâncă o groază de timp. Dar pe parcurs înveţi să navighezi printre obstacole, să poţi să îţi revii după ce un plan eșuează. Nu din aroganţă, ci din experienţă şi intuiţie am siguranţa că m-aş descurca, orice ar veni peste mine. Gătesc destul de bine, îmi deschid un restaurant în caz de nevoie, deci este ok. (dă ea primul exemplu ce îi trece prin minte). Mă adaptez destul de repede si probabil că această încredere vine din anii copilăriei.

MS: Am observat că vorbeşti mult despre educaţie şi despre cei “7 ani de acasă”. De ce spui acum că încrederea în forţele tale vine din copilărie?

Într-un fel pentru mine acolo a început totul. Am mers la toate cursurile şi activităţile posibile, am făcut dans, teatru, teatru de păpuşi, canto, înot, lecţii de franceză, şi le-am făcut cu drag, fără nicio strângere de dinţi. Iar toate acestea m-au format, m-au ajutat să-mi construiesc o disciplină. Un freelancer are nevoie de mai multă disciplină decât un angajat, pentru că trebuie să găseşti determinarea necesară pentru a pune lucrurile în mişcare. Nu vreau să zic că doar aşa este bine. Nu. E în regulă să-ţi construiască şi cineva un loc de joacă, nişte limite sau nişte task-uri. Însă mi se pare important să realizezi pe ce format te pliezi mai bine, fiindcă altfel rişti să te chinui fără rost. Am învăţat de-a lungul timpului să mă organizez, să iau decizii şi m-am educat să respect şi zilele în care nu am chef sau nu am starea fizică necesară pentru a lucra. Am încercat să ignor şi să trag şi de mine, dar niciodată nu a ieşit ceva bun din asta. Imaginează-ţi că a fost un efort mare să renunţ la felul meu de a fi, la mesajele pe care le dădeam şi la 4 noaptea dacă telefonul suna. M-am oprit treptat din ritmul ăsta nebunesc şi reuşesc acum să închid laptopul, chiar dacă uneori creierul meu bâzâie şi se întreabă: Cum ar fi dacă aş face asta? Dacă o să combin cele două abordări? Dacă? Cum? De ce nu? (se întreabă ea gesticulând şi făcând ochii mari. Părul creţ îi sare ca un arc la fiecare mişcare şi dezinvoltura ei se manifestă.)

Apoi s-a rupt firul liniştii. Deci, da, este o luptă continuă cu mine, pentru binele meu.

MS: Scenarista şi producătoarea tv, Shonda Rhimes, vorbea într-un TED Talk despre HUM-ul pe care munca i-l oferă. Se întâmplă să intri şi tu într-un univers al tău atunci când munceşti?

Când încep să lucrez intru într-o stare aparte, te aud dacă vorbeşti cu mine, însă aş prefera să nu mă deranjezi, fiindcă este posibil să nu primești răspunsul sperat. Nu cred că este The Hum, dar ceva este … Porneşti cu o idee în minte, adaugi pe parcurs şi vezi că trebuie să schimbi, iei decizii şi ajungi în final la un cu totul alt rezultat faţă de cel pe care-l proiectai tu.

În ilustraţie am ales să păstrez stilul tradiţional de a picta – pe hârtie cu pensula. Apoi scanez şi pregătesc fişierele în funcţie de destinaţia lor finală. Iar dacă mă întrebi de ce am luat decizia asta, şi nu mă ating de software, îţi răspund: pentru că nu am aceeaşi satisfacţie ca atunci când îmi curge tubul de vopsea pe masă, ca atunci când amestec culorile şi văd ce iese, ca atunci când îmi bat capul să combin roz şi verde, pentru că îmi place să simt lucrurile, iar ilustraţia digitală nu îmi oferă interacţiunile astea. Nu este o joacă, deşi aşa pare când povestesc, dimpotrivă, sunt conştientă de ceea ce vreau să obţin și am bine întipărit în minte principiul lucrului cu o anumită finalitate, fie că devine un print pe textile sau un print pe hârtie, fie tabloul de pe peretele clientului. Asta înseamnă că fac tot ce este nevoie ca produsul să fie primit într-un anumit fel, fiindcă eu conduc la asta prin toate canalele posibile: branding, comunicare, stil, materialul pe care va ajunge, forma pe care o va avea şi mulţi alţi paşi ce trebuie bifaţi. E ok să fie frumos, dar nu şi suficient.

I Pepperoncini – ilustrație inspirată de power-couple-ul Chiara&Maria Grazia, Masseria Potenti (Puglia, Italia)

MS: Mare parte din lucrările tale, aş spune chiar stilul tău propriu are ceva din tradiţia românească. Ce înseamnă pentru tine tradiţia?

Toată inspiraţia din folclor a pornit atunci când, plecată la master în Londra, în mintea mea trebuia să mă diferenţiez cumva de toţi ceilalţi participanţi. Aşa că am decis să vorbesc despre locul din care vin prin intermediul tradiţiilor noastre, născându-se proiectul Zâna Zorilor. Mai târziu, această aplecare către folclor s-a modificat pentru că am virat spre conţinut şi nu spre formă, spre poveştile şi legendele mai puţin ştiute, pe care le descoperi discutând cu oamenii din satele uitate de lume. Am vrut să iau informaţiile astea şi să le dau mai departe, dupa ce mi-am pus amprenta contemporană. Sunt atât de multe lucruri frumoase în trecutul nostru ce ne definesc, dar pe care riscăm să le pierdem. Aşa că am păstrat nişte accente grafice care amintesc de folclor, dar de fapt mă interesează să fac omul curios prin povestea pe care o spun. Vreau să pun lucrurile româneşti, care sunt ale nostre, şi pe care le-am uitat, într-un limbaj contemporan, ca să am cum să dialoghez cu omul de acum. Spre exemplu, pentru #FolkTaleWeek, o provocare lansată în luna decembrie de mai mulți artiști pe Instagram, am ales să ilustrez Biserica de brazi, un obicei de demult al ciobanilor, care atunci când erau sus la stână plantau un pâlc de brazi ca un altar sau defrişau sub aceeaşi formă un luminiș în pădure, și acolo se cununau noaptea pe ascuns cu fetele ai căror părinţi erau împotrivă. Cununia se oficia de către un preot din satul vecin, care credea în iubirea lor, sau chiar de un cioban mai bătrân. Mi se pare atât de special şi emoţionant… Face parte din noi și vorbește despre românii de odinioară, fiindcă nu mai găseşti în altă parte aşa un obicei. Tradiţia este fascinantă pentru mine, rămânând unul dintre subiectele preferate pe care le folosesc în ilustraţii.

Legat de stilul propriu – el există, dar se schimbă mereu. De cele mai multe ori lucrezi pe diferite proiecte, te adaptezi cerinţelor şi îţi rămân de fiecare dată anumite elemente, pe care le pui mai departe pe hârtie şi care în timp îţi formează stilul. Mă gândesc că poţi să evoluezi în două moduri diferite: odată prin instrumentele folosite – găseşti anumite pensule, anumite culori şi texturi, materiale, moduri de a combina, şi apoi la nivelul de tematică şi concept, prin frgmente din călătorii, experienţe personale – plaja pe care eram doar noi doi – eu și soțul meu, o mâncare fabuloasă, o emoţie. Îmi închipui cum aş pune asta pe hârtie. Simţi altfel în fiecare zi: despre tine, despre locuri, despre orice relație, şi treptat se adaugă la bulgărele pe care îl învârți tu în toate direcţiile. Aşa se construieşte.

Biserica de brazi, ilustrație creată pentru cuvântul „pădure” – parte a provocării #FolktaleWeek

MS: Ţi-ai propus ceva anume pentru anul care tocmai a început?

Cu toate că planul este sfânt pentru mine, încerc o altă abordare, mai relaxată, unde renunţ la aşteptări şi la target-uri pe care le urmăresc ca nebuna. La 30 de ani am făcut un pas în spate şi vreau doar să trăiesc bine. Am încercat să schimb lumea şi nu mi-a ieşit, poate trebuie să mai învăţ, să descopăr alte modalităţi mai uşoare de a face acest lucru. Am renunţat la competitivitate şi la agitaţie. Îmi văd de treaba mea şi fac cât pot. Am văzut că şi în cazul în care se opresc ofertele, tot poţi să faci proiecte personale pe care le adaugi portofoliului şi care te cresc. Te ajută mai târziu.

Am învăţat de la soţul meu că nu TREBUIE să fac nimic, că nimic nu este normal sau anormal. Îmi amintesc că am întrebat într-un weekend ce program avem şi el mi-a zis simplu: Niciunul. Panicată şi contrariată am întrebat: Cum?! Adică stăm, aşa, fără program? Şi m-am minunat şi am strâns din dinţi, fiindcă eram pur și simplu scoasă din priză. Stăteam şi apăreau idei pe care eram nevoită să le domolesc şi eventual să le alung, ca să le reiau când le venea vremea. Acum este fix ce-mi trebuie. Cred că se pot face lucruri şi scoasă din priză. Am realizat că eu sunt cea mai importantă persoană din viaţa mea şi mi-a luat ceva timp să învăț să mă ascult. Vreau să cresc organic şi să trăiesc şi după ora 6, când se termină rolul de “manager”, să fiu un om bun şi fericit. Aşa, încet, privind cum apune soarele de la balconul vilei mele din Italia. (râde)

Mai multe despre activitățile și proiectele Mădălinei Andronic pot fi găsite pe pagina sa de Facebook, Instagram și pe platforma personală – madiandronic.com.