Singura constantă fericită din viaţa mea este schimbarea.

From: Pitești Born on: 9 Iulie 1989 Occupation: Specialist Comunicare

Cred că aveam 3 ani. Eram într-o biserică înconjurată de o mulţime de oameni necunoscuţi, iar tot ceea ce puteam vedea era o pădure de picioare. Eram alarmată. Sora mea care tocmai ieşise de o lună de zile din burta mamei, plângea. Vocea ei răsuna de undeva departe în tot spaţiul ăla, uriaş pentru ochi de copil. Am pus mâna pe fusta de stofă a bunicii mele şi pe pantalonii unchiului meu. Trăgeam de ele şi întrebam alertată: “Ce se întâmplă?”. Trebuia să aflu ce a păţit. Acolo s-a oprit, pentru că nu ştiu cum arata biserica, nu ştiu nimic altceva.

Botezul surorii mai mici este prima mea amintire.

Loredana Alexe este înainte de toate un om de comunicare. Această titulatură nu este doar rezultatul studiilor urmate, cât şi concluzia la care am ajuns în cele câteva ore de dialog. Vorbeşte bine şi punctează în propoziţie fix ce trebuie.

Dedicată emoţiilor, povesteşte că a acţionat de multe ori sub influenţa lor, chiar şi atunci când plecată să ajute copiii săraci din Guatemala, a ajuns să facă pentru prima dată yoga, în Panama, pe o insulă aproape pustie în marea Caraibilor, cu un nisip alb perfect sub picioare. Crede în echilibrul energiilor pozitive la care practica aceasta, executată cu sufletul, fără inerţia trend-ului, te conduce.

Loredana are un parcurs profesional destul de diversificat, lucrând pentru Casa Regală, în industria petrolieră, marketing, ONG de mediu, experiență multi-culturală cu ONG in domeniul educației, ONG pentu comunitatea rromă, politică și acum advertising în blockchain.

Scrie încă din 2010 pe site-ul personal, despre propriile trăiri, familie şi prieteni.

“Mai degrabă în Buda”, îmi răspunde. Am întrebat-o dacă crede în Dumnezeu, inspirată fiind de un domn care s-a apropiat de banca noastră din parc. Vindea cărţi de religie cu copertă mustrător sugestivă – Îi pasă cuiva de Dumnezeu?. “Budismul este un stil de viaţă şi se potriveşte firii mele spirituale mult mai bine decât doctrina pe care anumite religii, poate chiar şi a noastră, o au în substrat.”, detaliază.

Loredana este o femeie cu corp de balerină, carnivoră convinsă, care foloseşte piperul, din abundență, în aproape orice preparat, dar mai ales deasupra cartofilor prăjiţi.

Un alt paradox paralel descoperit de curând, este puterea de muncă şi focus-ul pe care nu le credea parte din forţele ei. Femeia care iubea odihna şi somnul, persoana comodă, munceşte de la 8 dimineaţa până la 3 noaptea cu acelaşi entuziasm.

Atunci când îţi pui energia în lucruri care oferă înapoi, nu simţi niciodată că dai.

MS: Copilărie? Traseu către adult? Cum au fost?

Bunicii mei au fost țărani simpli, oieri sau meșteșugari. Au ţinut câte trei copii la şcoală, iar unul dintre ei a fost tata. Îi vizitam în Corbșori, la 30 de km de Curtea de Argeş şi îmi amintesc de cum mirosea iarna acolo – a derdeluş amestecat cu teama față de pantele abrupte ale satului. Pitești, orașul unde locuiam, nu îmi oferea aventurile zonei rurale şi nici ritmul lent de ţară, plimbările prin livada mică din spatele casei, adăpostul la baza nucilor înalţi, dar mai ales aerul curat şi, aşa cum nu am mai găsit în alte părţi, cerul înstelat – o puzderie de puncte luminoase pe care să le priveşti în voie.

Pe lângă evadările din urban, copilăria mea a fost influențată de toată seria de desene de la Cartoon Network, poate mai mult decât a altor copii de vârsta mea.

Urmăream încă de foarte mică poveștile lor și treptat m-am obișnuit cu sunetele diferite de limbă maternă. Când mama a observat că eu îngânam cuvinte străine ei, la propriu si figurat, m-a dat pe mâna unei tinere profesoare, Corina, un ghid blând în noul meu parcurs.

Am învățat engleză uimită de poveștile Disney și practic, pe la 5 sau 6 ani am vrut să învăț să scriu, tocmai pentru a putea să aștern pe hartie Tom & Jerry. Engleza a fost decisivă pentru mine de multe ori.

Eram un copil setat pe lingvistică britanică, scriam şi citeam în engleză, participam la olimpiade şi aveam nevoie de o provocare permanentă, de un profesor coordonator, pe care l-am găsit la liceul Zinca Golescu. Până în ziua de astăzi engleza m-a urmărit într-un mod loial și sunt fericită și recunoscatoare mamei mele fiindcă a văzut afinitatea mea, ajutându-mă să o transform într-un mare atu.

Am urmat apoi facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, la SNSPA. Continuarea firească a masterului, a venit mai mult de dragul de a participa la programul Erasmus, decât de a trece printr-o ‘specializare’ ce avea să repete lucruri deja ştiute. Alegerea mea a fost Brand Management şi Comunicare Corporatistă, şi uite, peste 10 ani, descopăr că fix asta fac.

În perioada respectivă mi se părea că nu sunt suficient de stăpână pe mine să plec de una singură cu mobilitatea facultăţii, motiv pentru care cele 7 luni petrecute în afara ţării s-au datorat unui cumul de temeri ce le doream înfrânte. De la insecuritate, până la reticența la frig. O plecare plănuită, dar decisă în câteva secunde de interogativ: “Vreau sau nu vreau?”.

Şi am plecat. Am plecat în Estonia, cel mai nordic stat din regiunea baltică. În Decembrie, la prânz, sunt -20 de grade, condiţii în care totul este perfect firesc, se merge la şcoală sau se fac cumpărături într-o normalitate şocantă pentru mine. Nu credeam că este posibil ca oamenii să locuiască acolo, şi în plus, nu înțelegeam de ce ar vrea să locuiască acolo?

În Tallinn am mers la Baltic Film, Media, Arts and Communication School, specializarea PR, Business and Corporate Communication, într-un sediu extraordinar realizat pe fonduri europene, unde predau şi oameni şcoliţi la Moscow International Film School. Mi-am îndeplinit obiectivele, am luat punctajele necesare, dar am participat şi la cursuri de fotografie şi tehnica luminii sau ore de storytelling, unde aveam ca studiu de caz marile filme clasice, precum Cassablanca. Disecam şi analizam după firul narativ, stăteam toţi “gură cască” într-un amfiteatru, uimiţi de experienţele minunate pe care școala ni le punea la dispoziţie. Am jucat într-un scurt-metraj, lucrând câte puţin şi pe partea de editare şi pe cea tehnică. Am învăţat multe şi mărunte și mi-au prins tare bine.

Un alt capitol al aventurii mele baltice a fost vizitarea Laponiei. Am ajuns în Finlanda şi am cunoscut cultura sami, care se întinde şi în regiunile nordince ale Norvegiei, Suediei şi Rusiei, şi este fix aşa cum vedem în imagini pe internet, oameni rumeni în obraji, ce pescuiesc la copcă şi cresc reni.

Apoi, am mers în oraşul lui Moş Crăciun, Rovaniemi, şi am fost încântată de dedicarea oamenilor de a-şi promova obiceiurile şi tradiţiile. L-am cunoscut pe acel Moş Crăciun şi făbricuţa de acolo m-a făcut să-mi dau seama de cât de neinspirat ne prezentăm noi în ţară, din păcate, punctele turistice. Sunt multe resorturi şi conceptul vechi de saună este foarte iubit, pe lângă faptul că este şi foarte sănătos pentru cei care trăiesc în condiţiile extreme de acolo. Cred că am avut un mare noroc, pentru că, dacă nu mă integram stilului lor de viaţă, alternarea temperaturilor de saună şi multele grade pe minus, şi-ar fi pus amprenta asupra mea. Spre exemplu, am făcut saună la 90 de grade, după care am sărit într-un lac îngheţat. În momentul ăla am zis: Dacă nu o fac acum, nu o sa o fac niciodată!

MS: Urmărindu-ţi profilul de Instagram am descoperit un ochi format şi talentat. Îţi place în mod special fotografia alb-negru?

Da, este fotografia mea preferată şi se întâmplă să coincidă şi cu fotografia de suflet rănit. Un lucru pe care l-am învăţat fie la cursurile de fotografie, fie testând singură cu telefonul este că binarul vizual ajută să-ţi dai seama despre ce este cadrul tău, să elimini din zgomotul contextului care uneori nu are sens. Iar, primele sfaturi pe care le-am primit au fost să îmi programez fotografia fără culoare, urmând să o ajustez, apoi, în funcţie de povestea pe care vreau să o spun.

Momentele în care uit de alb-negru sunt cele de vară, când contrastele puternice, bucuria de a fi la mare, cu soare şi nisip cald sub picioare, favorizează varianta color a cadrelor pe care le fac.

Am învăţat să mă exprim într-un mod artistic şi la îndemână prin fotografie, pentru că nu am talent la…desen, spre exemplu, iar investiţia ca timp într-o altă ramură cu valoare estetică este prea mare. Am fost de multe ori aproape de arhitecţi, de oameni mai îndemânatici, care s-au jucat cu instrumente artistice serioase, m-am bucurat întotdeauna de rodul muncii lor, dar eu foloseam ce era în jur şi propria viziune transpusă prin lentilele aparatului. Am ţinut fotografia la nivel de pasiune până anul acesta când am avut primele joburi plătite pentru fotografie de produs sau evenimente. Chiar îmi doresc ca firma pe care mi-am înfiinţat-o să aibă într-o zi onoarea să ofere bucurie și prin fotografie.

MS: Aş spune că ai explorat destul de mult în zona profesională. În ce poziţie sau titlu te regăseşti cel mai bine?

Dacă mă uit în urmă, realizez cât de mult contează secundele de curaj în luarea unei decizii. Decizii în acord cu ce îmi doream eu să fac, decizii care m-au ajutat să progresez în a mă cunoaşte pe mine, mai mult decât aş fi făcut-o angrenată într-un singur job. A fost bine AŞA. M-am ascultat pe mine. Din afară, ştiu că părea nebunesc şi că nici măcar familia nu înţelegea de ce funcţionez atât de impredictibil uneori.

Într-un final, toate etapele prin care m-am aruncat au dezvăluit latura mea de curaj şi putere, pentru că în momentul în care îţi iei în mâini soarta, te îmbeţi cu tine în braţe și cucerești noi orizonturi.

Iniţial credeam că sunt uşor “schizofrenică”, că nu o să mă liniştesc niciodată cu munca şi că nu o să ştiu niciodată ce vreau să fac în viaţă sau cu informaţiile din sectorul comunicării. Am aflat ulterior, la nişte ani distanţă, că este perfect normal să nu mă potrivesc într-o agenţie. La nivel global generaţia millennials caută sensul în muncă şi nu este nimic greşit în a vrea să faci ceva care chiar îţi face plăcere, te motivează şi oferă și societății plus valoare. Şi atunci, dacă asta te ajută pe tine mai mult decât te ajută să faci mai mulţi bani pe lună, este perfect justificabil. Pentru a ajunge la toate aceste concluzii a trecut timp, mult, pentru că de-a lungul carierei credeam că sunt pierdută. Mi se părea că nu există niciun fir de legătură între activităţile mele.

În prezent mă bucur că am făcut ce am simţit şi că din fiecare etapă am luat exact ce îmi trebuia la momentul respectiv ca să merg mai departe pe propria cale. Iar acum, singura constantă fericită din viaţa mea este schimbarea.

MS: Dar tu eşti răcuşor, iar nouă parcă nu prea ne place schimbarea, nu?

Mi se pare că noi avem capacitatea de a fi atât introverți cât şi extroverţi. Controlăm balansul ăsta foarte bine. Iar, empatia pe care o deţinem este o forţă de neînvins, pentru că, până la urmă, viaţa este bună atunci când poţi să te conectezi cu oamenii. Cred că super puterea asta vine şi din mediul pozitiv în care familia ne-a crescut, pe mine şi pe sora mea. Oricum, este greu să păstrezi vulnerabilitatea intactă. Observ în jurul meu, chiar şi în cei mai troubled people, licărirea aia specială, pe care cei mai mulţi o îngroapă în cele mai adânci văgăune ale sufletului, nu cumva să iasă la iveală.

Da, suntem cumva mai sensibili, dar mi se pare că pe termen lung aducerea în cochilie şi răsturnarea unor cuvinte aruncate în vânt, te ajută cu monologul interior. Poate nu găseşti de unul singur răspunsul sau calea de ieşire, însă exerciţiul ăsta – de a te întreba – mi se pare un mare pas înainte, comparativ cu mulţi alţii care sunt bine unde sunt, cum sunt, fără complicaţii. Devine periculos abia atunci când adresezi aceleaşi întrebări pentru totdeauna, şi nu găseşti calea, precum un mecanism care nu se mai opreşte, dar care nu trebuie condamnat cu totul.

Stuctura astrologică atribuită nouă e blamată de multe ori, dar sunt convinsă că forţa noastră vine din empatie, care în cele din urmă, se transformă într-o mare capacitate de adaptare.

MS: Au existat momente în viaţa ta care te-au recalibrat serios?

Eu am tot încercat de-a lungul timpului să construiesc relaţii solide, însă s-a întâmplat să întâlnesc şi oameni care aveau nevoie să se repare ei pe ei şi apoi să pună cărămizi alături de mine. Iar, investind în astfel de prietenii, ajungi într-un punct în care identifici mai bine nordul.

Şi pentru că relaţiile ies din sfera interpersonală, un alt moment dificil a fost atunci când mi-am pus munca pe locul doi şi relaţia pe locul întâi. Am renunţat la o promovare şi la mai multă responsabilitate pentru că mi-ar fi consumat din timpul pe care îl voiam pe plan personal, mi-ar fi îngrădit stilul de viaţă şi lejeritatea cotidiană.

Eşti la o răscruce de drum şi alegi o direcţie conştient că cealaltă arteră se închide şi ia cu ea răspunsurile. Nu vei şti niciodată ce era într-acolo. Ţi-o asumi. Priorităţile ţi le faci în funcţie de cum ţi-ai stabilit valorile. Iar ele, mi se pare că se pot schimba de la un an la altul, de la o vârstă la alta. Chiar şi la câteva luni distanţă poţi să mai faci nişte lumină pe tabela principiilor, rearanjându-le. Depinde de gradul tău de activitate interioară şi de conexiunea cu tine însuţi pentru a le pune în ordine. În tot procesul ăsta, trebuie să te asculţi, pentru că altfel rişti poteci mai puţin dorite în viaţă, cu toate că o mulţime de semnale transmit: “nu merge pe acolo”.

Împrospătarea valorilor dovedeşte maturizare, dar şi asumarea responsabilităţii faţă de cine eşti; un lucru pe care îl învăţ tot timpul – să am curajul să spun că asta sunt şi cu asta merg mai departe. Să conştientizez şi plusurile şi minusurile şi să le integrez.

Am avut încă de mică gena responsabilităţii şi inconştient am aplicat-o în relaţii apropiate. Un episod care explică felul meu de a fi, este unul de la vârsta de 4 ani. Eram la mare cu părinţii şi am auzit o discuţie între ei legată de bani. Nu cred că şi-au dat seama că aud şi pricep vorbele lor. În mintea mea s-a ştampilat idea ca noi nu avem bani şi că eu nu trebuie să cer nimic, oricât de mult mi-aş dori. Şi mi-am dorit, mi-am dorit mult de tot un arc curcubeu. Deşi avea un preţ nesemnificativ, nu am îndrăznit să spun nimic şi ne-am luat la revedere de la mare, am plecat, iar în drum spre casă am pufnit într-un plâns amar.

“Chiar atât de săraci suntem, încât nu ne putem permite nici măcar cerculeţele colorate?”, le-am zis. Ai mei nici măcar nu înţelegeau ce se întâmplă şi au fost surprinşi de reacţia şi întrebarea mea. Am vorbit şi ne-am întors să luăm jucăria.

Deci, cam aşa am fost, am preluat asupra mea nişte responsabilităţi care nu-mi aparţineau.

Mai multe despre activitățile Loredanei Alexe pot fi găsite pe pagina sa de Linkedin, Facebook și web-site-ul personal – lorialexe.ro.

Photo credits: Cristian Crisbasan