Un jurnalist bun e ca un colac de salvare.

From: București Born on: Occupation: Jurnalist

Mă priveşte de la înălţime. Nu este nici cu nasul pe sus şi nici mai înaltă decât mine. Pur şi simplu scaunele noastre sunt „defazate”. Stă câteva minute aşezată, testează „din mers” opţiuni de a-şi ţine corpul, de la umeri căzuţi până la coate sprijinite pe genunchi. Expresia ei zice discret: “Nu e bine!”. Apoi se ridică, se scuză şi merge într-o altă încăpere a cafenelei. Se întoarce cu un scaun în braţe şi îl înlocuieşte pe actualul. Când se aşează din nou în faţa mea, privirile noastre par la acelaşi nivel. Zâmbeşte! Dia Radu zâmbeşte, însă are să mi se confirme mai târziu, că râsul ei este la fel de viu ca cel redat de undele auzite demult la radio, un râs ce nu lasă indiferent nici măcar un trist de referinţă. Un râs care apare la glume uşoare, la ironie, dar şi sarcasm.

Scrie de mult timp, iar jurnalul a fost una dintre primele abordări pe care şi le aminteşte cu umor. Se întâmpla în clasa a 4-a la şcoala din Crângași, când parte din gaşca de copii, mergea în spatele aprozarului să ia roşii stricate. Băieţii, nu fetele, şi în special, nu ea, descoperiseră entuziasmul boacănelor de a folosi aceste fructe pe şinele de tramvai, ce venea în viteză şi le strivea. Punctul culminant s-a întâmplat când doamna învăţătoare i-a descoperit, surprinzând-o pe Dia cu roşiile în mână, vinovată conform anchetei. Vestea a ajuns la mama ei şi după o cafea băută în tihnă cu învăţătoarea fetei sale, s-a decis şi pedeapsa: m-a pârât la tata, și apoi a venit spre mine cu un caiet dictando, pe care a pus data de atunci, scriind: “Azi am aruncat cu roşii după maşini.” “Iar mai departe scrii tu în fiecare zi”, mi-a spus. Nu s-a mai atins niciodată de acel caiet, nu-l mai are, s-a pierdut, însă mimica mamei sale amuzată, dar cu o aparentă seriozitate, revine în ochii Diei, când răscoleşte acea perioadă a copilăriei.

Jurnalul a funcţionat ca un fel de referinţă, a ajutat-o să nu piardă contactul cu ea însăşi, să nu uite ce vrea sau cum este. Dacă cele din liceu erau puerile, cele de acum sunt altfel, mai profunde, ironice uneori şi dramatice alteori, sunt şi periculoase, fiind rea de gură, dar şi înţelegătoare cumva. Nu ştie de ce, însă atunci când trebuie să critice sau să desfințeze are o elocvență verbală mult mai mare. Cred că aş fi fost un bun critic literar.

În rest este mai relaxată.

MS: Dia, rădăcinile tale se trag din zona Maramureşului şi din cea a Brașovului. Cum s-au amestecat în sticluţa copilăriei tale aceste două esenţe?

Întocmai ca două fluide de densități diferite, care turnate într-un recipient, departe de a se amesteca perfect, preferă să se așeze în straturi unul deasupra celuilalt. Ca și mama, născută în Marmureș, la marginea pădurii, port în mine și sălbăticia nordului, și însingurarea, dar și fierbințeala femeilor puternice de acolo. Cum dinspre partea tatălui, născut la poalele Pietrii Craiului, am moștenit o formă de curaj, îndrăzneala de a spune ce cred și curiozitatea de a descoperi singură ce se află de cealaltă parte a muntelui. De născut, m-am născut însă în București, la Spitalul Brâncovenesc, într-o sală de nașteri cu marmură pe jos și cu paturi înalte de-un metru, o clădire monument istoric, pe care Ceaușescu, trei ani mai târziu, a avut “inspirata” idee să o demoleze. Mulți ani, am pendulat între aceste lumi, între anotimpurile petrecute la școală, la București, într-un cartier muncitoresc prăfuit, și cele petrecute la bunici, în libertate, prin păduri, după ciuperci, la stână, la cules de zmeură, la scăldat în râurile repezi de munte vara, la colindat și la bătăi cu zăpadă iarna. Cel mai mult și mai mult, rădăcinile mele m-au învățat să prețuiesc libertatea. M-au învățat însă și ce înseamnă să te bucuri de tine așa cum ești, neamestecat, contradictoriu uneori, la fel de îndărătnic în a te uniformiza, ca fluidele din sticluța de care vorbeam.

MS: Ai copilărit la bunici, dar te-ai născut în capitală. Ce-ţi aminteşti din istoria ta cu oraşul Bucureşti?

Legătura mea cu Bucureștiul a început într-o curte umbrită de viță de vie, unde primăvara mirosea înnebunitor a lăcrămioare și unde vara te puteai ascunde la umbra unui vișin. Era casa în care ai mei stăteau în anii aceia în chirie, casa generălesei Trocan, care rămăsese văduvă și-și ocupa timpul cu făcutul prescurilor, îngrijitul trandafirilor și invitatul altor doamne la ceai. Era o margine de București plină de farmec, care încă mai purta un pic din aura urbei bune de altădată, dar care îmbrăca treptat și haina ponosită a sărăciei optzeciste. Sigur, pe mine lucrurile astea mă interesau prea puțin. De altfel, amintirile mele de acolo se opresc la vârsta de trei ani și jumătate, când ne-am mutat cu toții la bloc. Dar dacă închid ochii, sunt încă foarte vii: șuieratul trenului care trecea la oră fixă pe undeva prin spatele curților, uguitul guguștiucilor primăvara, zorelele albastre care năpădeau gardul, fântâna vopsită în verde, străduța prăfuită pe care mă întâlneam cu vecina noastră doctoriță, care ne saluta întotdeauna pe franțuzește. Acum câțiva ani, când traversam orașul dintr-o parte în alta cu mașina, m-am trezit într-un cartier care semăna uimitor de mult cu cartierul primei copilării. Am tras pe dreapta și m-am uitat pe Waze cât de departe e strada pe care m-am născut. Halucinant, oprisem mașina exact în dreptul ei! Ce mai rămăsese din strada copilăriei? O uliță uimitor de îngustă, ca o trecătoare printre două case. O străduță cu o singură bandă, pe care, dacă intram cu mașina, nu puteam ieși decât prin cealaltă parte. Ca pentru a-mi dovedi, dacă mai era cazul, că timpul nu poate curge decât într-un sens. Am bătut și la poartă atunci, am intrat și în curte și chiar am plâns când am dat cu ochii de coloana de la intrare a casei și de scara de piatră gălbui. Copilul din mine le cunoștea pe de rost.

MS: Ajută amintirile un om care scrie?

Imaginația se naște din amintire, nici nu cred că s-ar putea altfel. Chiar și atunci când inventezi, o faci resuscitând, îndulcind sau ademenind propriile amintiri. Uneori, scrii ca să recuperezi o stare. Alteori, scrii ca să vindeci ceva ce ai trăit. Am scris prea puțină proză (și aia, de sertar) ca să dau acum verdicte. Când scriu reportaj, ceea ce am trăit, dar TOT ce am trăit devine dintr-o dată prezent. Mă ajută să mă aliniez cu omul din fața mea, să-i înțeleg resorturile și lumea interioară, să recompun apoi o întreagă atmosferă. Când fac interviu, nu amintirile mă ajută, ci mai degrabă empatia și curiozitatea. Iar când scriu pentru mine, o fac pentru că mi-e dor de mine însămi. Mi-e dor de starea aceea cu totul și cu totul specială, de o parte din mine pe care am cunoscut-o foarte, foarte demult. Tot un fel de “amintire”, dar n-aș putea spune de când.

MS: Ai lucrat ca documentarist pentru TF1, Radio France Culture și Le Monde, iar reportajele, cronicile şi interviurile tale au apărut în Esquire, Dilema sau Elle. Pentru noi însă, pentru cei mai mulți, tu ești Dia Radu, editorul cultural al revistei Formula As. Ce înseamnă pentru tine Formula As?

“Formula As” e ca o iubire veche, la care nu poți renunța, oricâte îndrăgostiri noi ar da peste tine. Asta și pentru că “Formula As” a fost locul în care am învățat să fac jurnalism, în care m-am simțit prima dată într-o echipă, în care am avut prima oară bucuria de a fi pe teren. Anul ăsta se împlinesc chiar 20 de ani de când sunt și eu parte din istoria acestei reviste. 20 de ani în care am crescut împreună, în care ne-am schimbat și noi, și revista și chiar și publicul nostru. Ce înseamnă “Formula As” pentru mine? În primul rând, un martor fidel al vârstelor mele. E suficient să mă uit pe arhiva revistei, să-mi amintesc ce simțeam, ce iubeam, ce mă bucura și ce crize mai traversam.

MS: Ai aproape două decenii de experienţă jurnalistică. Cum transmiţi încredere interlocutorului pentru confesiunea pe care interviul o implică?

As vrea să pot deține un răspuns la întrebarea asta, un secret pe care să-l livrez cu generozitate și celor mai tineri. Adevărul însă e că nu prea există un singur răspuns. Dai încredere prin tot ceea ce ești, prin felul în care te-ai construit, prin tot ce ai făcut din tine până în clipa aceea: educația de care ai avut parte, cărțile pe care le-ai citit, experiența de care dai dovadă, sensibilitatea, valorile esențiale, bunul simț și câte și mai câte. Până la urmă, ne evaluăm unii pe alții în fiecare clipă a vieții, nu doar în cadrul unui interviu. Oricum, un lucru știu sigur, nimic nu e mai deconcertant decât să simți că jurnalistul din fața ta nu știe ce vrea. Cum nimic nu te ajută mai mult să te deschizi decât un jurnalist care își cunoaște bine subiectul, are frâiele discuției în mână, știe de unde pleacă și unde vrea să ajungă. Eu una am făcut toate astea intuitiv. Nu cred că am stat prea mult să mă gândesc cum ar trebui să fiu. Mi s-a întâmplat însă de câteva ori să fiu în postura inversă, să fiu invitată la radio și la TV și să constat că unii jurnaliști pun doar întrebări care te inhibă, iar alții dețin pur și simplu bagheta fermecată. Sunt atât de siguri pe ce fac, încât lași să curgă din tine mărturisirile, fără frică. Un jurnalist bun e ca un colac de salvare. I te dai cu încredere, știind că nu te va lăsa să te scufunzi, oricât de adânc ai alege să navighezi.

MS: Ce crezi că face un interviu nemuritor?

Am câteva astfel de interviuri în minte, pe care le-am citit, care m-au inspirat și pe care le-am purtat apoi în mine ani în șir. Dar n-aș ști să spun ce anume le-a făcut memorabile. Să fi fost emoția pe care au transmis-o? Să fi fost faptul că, jurnalist și intervievat, mi-au deschis amândoi o ușă către o lume la care altfel nu aș fi avut acces? Sunt interviuri pe care nu le-am uitat pentru că au dat voce unor lucruri pe care le simțeam demult, dar nu le puteam rosti, sunt interviuri pe care nu le-am uitat pentru că mi-au adus răspunsuri în momente de cumpănă. Sunt interviuri care m-au rupt pur și simplu de clipa în care trăiam, au făcut un salt peste vremuri și m-au luat cu ele în alt timp și alt spațiu. Dacă aș sta să mă gândesc la rețete când fac eu însămi un interviu, cred că n-aș fi în stare să mai întreb nimic. Pentru că cel mai mult îmi place să mă bucur de tot ce pot descoperi. E un paradox. Ca să faci un interviu bun trebuie să știi foarte multe, să stăpânești foarte bine subiectul, direcția, interlocutorul, să știi ce cauți, ce vrei. Dar în același timp, trebuie să poți să uiți totul, să rămâi prezent și capabil să te emoționezi.

MS: Trecutul tău profesional include fragmente din trecutul atâtor altor oameni. Au favorizat cumva interacţiunile cu ceilalţi desluşirea sensului vieţii?

Ei, dar nici sensul vieții nu mai e ce-a fost. (râde) Fac ce fac și-l schimbă ăștia tot timpul. Cât despre întâlnirile importante, nu știu dacă nu cumva le-am căutat chiar eu, așa cum ne căutăm fără să ne dăm seama cărțile de care avem nevoie la anumite vârste, pentru a afla cine suntem. Da, sunt întâlniri care mi-au adus răspunsuri, sunt și din cele care m-au limpezit și m-au transformat într-un om tentat să caute în primul rând în interior. Ce știu e că cerul e în noi, adânc și infinit. Curiozitățile mele se înnoiesc în permanență, iar întrebările pot fi fără sfârșit.

Mai multe despre textele Diei Radu pot fi găsite pe web-site-ul revistei Formula As.