Cristina Bazavan: Trebuie să faci puţin mai mult decât crezi că poţi duce.

By iulie 18, 2018

Cristina Bazavan

From: Alexandria Born on: 4 Octombrie Occupation: Jurnalist

     Mai mult decât majoritatea, Cristina Bazavan, pune în activitățiile ei şi în întreaga imagine prezentată o sinceritate dezarmantă. Dacă în cazul multora avem îndoieli referitoare la autenticitatea lor, în cazul jurnalistei ele nu există. Prin lucrurile pe care le-a făcut sau nu le-a făcut, prin ceea ce a spus sau nu a spus, prin ce a arătat sau nu a arătat, Cristina a construit treptat omul admirat și urmărit de mulți dintre noi.

Activitatea ei profesională a variat de la redactor şef al revistei Tabu, parte a echipei care a creat brandul Europa FM şi care a formatat şi rebrand-uit Radio 21 la sfârşitul anilor ’90, consultant pentru lansarea Radio Guerrilla și prezentator al emisiunii Ca-n filme (Digi 24 TV). Acum se ocupă printre multe altele de partea de comunicare a artistului Loredana Groza.

Cariera ei străluceşte ademenitor ca şi verdele smarald al trench-ului cu care și-a făcut apariția în restaurant în ziua interviului.

După ce s-a aşezat pe scaun în faţa mea, i-am remarcat cele două inele. Unul era de poveste. Avea inscripţionate cuvintele: Limpede vezi doar cu inima. Faptul că-l purta pe Micul Prinţ pe mâna stângă nu cred că era o coincidenţă. Iar celălalt, de pe mâna dreaptă era subţire și la prima vedere l-ai fi categorisit ca banal. Doar că în partea interioară a degetului era suspendată o cruciuliţă mică sincronizată cu gesturile ei. Îşi poartă Dumnezeul în palmă, mi-am zis. Iar atunci, prin simplul său fel de a fi, mi-a oferit una dintre cele mai mari lecţii de viaţă: credinţele de orice natură se poartă discret, fie la propriu fie la figurat.

 

     Bob Knight, un renumit antrenor de baschet, a definit disciplina în felul următor: Să faci ceea ce e necesar să faci; să te străduieşti să-ţi faci treaba cât poţi de bine, să faci asta la momentul potrivit şi să procedezi la fel de fiecare dată. Patru reguli. Atât!

Este un citat care cred că i se potriveşte pentru că ea a făcut din disciplină o obsesie personală. Şi nu se ascunde, admiţând de câte ori are ocazia, că da, dedică şi a dedicat o importanţă deosebită rigorii, fiind convinsă că din rigoare îşi trage cu adevărat rădăcinile o relaxare sănătoasă.

În timpul documentarii mele am găsit o mărturisire a Cristinei din perioada copilăriei sale care m-a surprins: Am o amintire de pe la 10 ani când, întorcându-mă de la piaţă cu o plasă foarte grea, mi-am zis “oricât de mult o să mă doară, nu am să mut plasa în cealaltă mână. Ce poate să se întâmple?! Mâna nu are cum să-mi cadă din umăr. Să vedem cât rezist.” Nu mai ştiu cât m-a durut, dar ştiu că urmele de pe degete au rămas câteva zile. Ce poate determina un copil de vârsta respectivă să fie atât de dornic de autodepăşire – naivă ce-i drept, dar profundă?

A venit dintr-o familie foarte modestă, unde cele mai răsărite rude erau unchiul – compozitor, care locuia la Bucureşti şi soţia lui – o balerină. Mi se părea atunci că ceea ce ei trăiesc este raiul pe pământ.

Zâmbește și își ia o pauză. Parcă în două secunde a retrăit filmul pe care copil fiind l-a regizat cu gândul la viața extraordinară a unchiului său.

Scurtmetrajul ei preferat este Lampa cu căciulă, unde Radu Jude, expune într-un mod foarte sensibil dorinţa cea mai mare a unui copil – să meargă televizorul cel vechi, ca să poată să evadeze la o lume la care nu are acces. Cristina nu evada prin televizor, ci prin carte. Ştia că educaţia este singura cale, că dacă nu pune mâna să înveţe, nu are cum să plece din casa în care locuia în Alexandria, pe dreapta.

– Există lumi la care nu ai acces şi în care ţi-ai dori să evadezi?, întreb uitându-mă cum își așează cana de cafea fix în fața ei, după ce chelnerul a lăsat-o cumva în lateral.

– Acum nu mai sunt şi, din fericire pentru mine, pot să obţin tot ce îmi doresc. Evident că nu am extravaganțe precum un avion privat sau un iaht, însă o vacanţă în Tokyo, mâine, este realizabilă, financiar vorbind. Vreau în schimb mai multă linişte, îmi zice încercuind imaginar ultimul cuvânt.

Momente în care ţi-a fost frică de sărăcie au existat?

Fără sprâncene ridicate la auzul unei întrebări ușor brutale, fără mustrări și cu cea mai clară voce posibilă, îmi zice: Frică nu. Dar când eşti sărac te gândești să ai mai mulţi bani. Cauţi un confort psihic şi odată atins nu te mai crispezi. Am ajuns în punctul în care am conştiinţa faptului că pot să fac bani, că am un anumit nivel profesional şi o anumită recunoaştere. Pe mine nu mă sperie munca indiferent de nivelul ei. La nevoie aș putea să fiu și cameristă și să fac curat  fără nicio problemă. Dar într-adevăr îmi doresc continuitatea confortului. 

O latură a confortului este cu siguranţă Dumbrava Minunată; nu cea din poveste, ci una cât se poate de reală. Cristina Bazavan locuieşte într-o casă aflată în apropierea parcului Verdi pe terasa căreia îşi face apariţia ocazional o veveriţă.  Stă cu chirie (Cristina, nu veverița). Aşa simte că este cel mai bine pentru ea şi familia ei. Mi se pare că neatârnarea de lucruri îmi dă mai multă libertate. Dacă ar fi după mine, eu aş sta toată ziua la mine pe terasă şi aş scrie. Dar pentru că viaţa nu este doar despre ce ne place, mai facem şi alte lucruri.

Şi despre ce este viaţa?, mă trezesc întrebând.

Este despre empatie, despre a fi atent la celălalt, despre a şti să asculţi muzică sau a avea postură. “Mărunţişuri” d-astea.

 

Bazavan mărturisise într-un interviu de demult că dacă ar putea să dea timpul înapoi ar urma cursuri de balet şi ar acorda mai mult timp educaţiei în zona artistică. Dar nu pomenea şi motivul. Să fie printre “mărunţişurile” descoperite de ea?

În general, îmi place foarte mult dansul. El îţi dă ceva ce noi nu învăţăm în şcoală – conştiinţa propriului corp. Iar ea ar trebui primită ca educaţie, nu neapărat în şcoală, dar măcar de la părinţi. Postura, gesturile, coordonarea între partea superioară a corpului şi cea inferioară sunt de învăţat. De multe ori există o contradicţie între ceea ce spunem şi ceea ce prezentăm prin intermediul corpului nostru. Ca să existe o armonie este nevoie de exerciţiu, aşa cum şi gimnastica nu ne iese din prima, ne antrenăm mult ca să fim olimpici.  Am făcut nişte lecţii de dans contemporan, am urmat şi nişte cursuri la Răzvan Mazilu şi mi-am dat seama de ce anume are nevoie corpul meu pentru a atinge obiectivul cunoașterii.

 

Spre jurnalism m-a dus viaţa!

A început să lucreze din primul an de facultate şi a ajuns să prezinte emisiunea European Top 100 pentru Radio 21. Şi pentru că nu se vedea făcând acest lucru până la 40 de ani, DJ de radio fiind o meserie pentru tineri, mai ales în contextul perioadei respective, a urmat un curs de radio şi televiziune al BBC. Mergea de 3 ori pe săptămână şi învaţa de la un jurnalist cum se face şi se scrie o ştire sau cum se realizează un reportaj, în timp ce urma şi facultatea şi avea şi job-ul de la radio. Am făcut şcoala şi am terminat prima pentru că am fost luptătorul pământului, dacă tot m-am dus acolo, trebuia să dau totul. 

Şi pentru că a dat totul i s-a propus să fie redactorul şef al secţiunii de ştiri a radioului. După 2 săptămâni de analiză a responsabilităţii şi a pregătirii sale, a acceptat. Iar de acolo, m-a dus viața.

Şi pentru că mi-a văzut privirea când a zis luptătorul pământului a vrut să îmi clarifice nişte lucruri. A dat telefonul în lateral şi şi-a pus mâinile pe lemnul mesei, ca şi cum ar fi vrut să netezească o foaie goală de hârtie, înainte să o umple de cuvinte. Mi-a transmis indirect: “uită tot, ascultă-mă şi gândeşte-te la asta”. Şi chiar îi pasă. Voia să înţeleg ceea ce ea îmi spune, să prind esenţa picurată de-a lungul aniilor ei de experienţă.

Societatea te îndeamnă să te forţezi peste normal. Depinde de tine cum reacţionezi. La început nu înveţi, la vârsta ta şi eu îmi repetam într-una “Să fac eu! Eu, eu şi eu să fac!” Apoi am realizat că este mai important pentru mine să fac  cu onestitate ce pot mai bun la momentul respectiv , cu toţi anii mei de pregătire, și să fac asta atât în viaţa privată cât şi în viaţa profesională. Şi nici să nu mă mai judec aspru când greșesc şi nici să nu mă mai push-uiesc. Sigur că uneori trebuie să faci puţin mai mult decât crezi că poţi duce, dar este o limită. Poate nu ai chef, dar trebuie să te ridici şi să faci ceea ce ai promis.

Spre exemplu,  mi s-a întâmplat să mă aflu față în faţă cu un text greuț cu care mă lupt de o lună de zile. Mă învârt pe lângă el şi nu pot să îl prind în esenţa lui. “Mi-am atins gradul de incapacitate, de incompetenţă – de aici încolo nu pot.”, mi-am zis.

Dar nu îl las deocamdată şi citesc chestii conexe în speranţa că voi găsi elementul ăla care o să-i dea o structură, o să-l aşeze într-un fel anume.

Ce vreau să subliniez este că, după multe dimineţi trezite cu gândul disperat la acel text, mi-am dat seama că: “Bai, nu sunt în stare! Nu sunt în stare la nivelul la care proiectez eu că ar trebui să fie acel text.  Dar nimeni nu ştie ce proiectez eu acolo.” Din acel moment de conştientizare şi relaxare, parcă a început să mai apară ceva în ceea ce scriam.

Cred că este o limită şi cu cât ne push-uim şi cu cât nu ne push-uim, dar echilibrul ăsta îl înveţi în viaţă. Adică trebuie să te duci şi la fundul sacului, fie din push, fie din lene, ca apoi să te ridici prin propriile forţe şi să extragi ce a fost bine şi ce a fost rău.

 

Europa FM – numărul 1 în 6 luni de la lansare

  • Ce a fost în spatele acestei performanțe?
  • Conceptul pe care s-a clădit Europa FM a fost acela de Primul Radio Privat cu Acoperire Naţională pentru Milioane de Români. Aşadar, din prezentare ne-am subliniat cele 2 mari atu-uri:

Era un radio privat. Am avut grijă să spunem că în spate erau finanţatorii francezi – Lagardere Active Radio Internaţional, care acum deţin şi fostul Radio 21, actualul Virgin Radio. Într-un background de comunism gurile de aer proaspăt din afara ţării făceau foarte bine pentru public la vremea respectivă, în anul 2000.

Și avea acoperire pe tot teritoriul României. S-a investit foarte mult în infrastructură şi era un întreg department responsabil de aceasta. Cred că şi în prezent acest radio are cea mai bună structură de transmisie din România. Iar să auzi muzică străină pe un format internaţional de radio în orice colţ şi deal al ţării a fost extraordinar şi foarte diferit.

Dincolo de asta a fost faptul că am avut resursele financiare să fim prezenţi în orice oraş cu outdoor sau bannere – super creative, dar simple şi personalizate pe frecvenţa locală. Normal ca lumea se simţea importantă când vedea o astfel de abordare. Şi cu puţină presă locală, am activat sentimentul patriotic local. Îmi aduc aminte că vorbeam prin fax cu primăriile pentru a cere aprobările necesare. Dura ceva să dai de oamenii de acolo, aşa că iniţial era mai mult un monolog.

În plus s-a mers pe idea că staţia contează şi nu DJ-ul. Nu era conceptul de acum când este important cine face matinalul sau orice altă rubrică. Atunci era un conglomerat. Toţi erau aceeaşi voce. Timp de trei sau patru ani nu am avut voie să scot niciun DJ în faţă. De multe ori m-am gândit că ei testau şi că nu ştiau pe cine o să păstreze şi pe cine nu, dar nici acum nu am certitudinea că aşa a fost. În prezent au nişte personlități acolo, dar nu toate construite de la zero.

Concluzia este că a fost un context şi un produs bun, împachetat în strategia potrivită.

Tabu era un reper

Singurul meu merit la revista Tabu a fost că am avut abilitatea să aduc în echipă nişte oameni care erau din zone foarte diferite şi cumva să-i unesc, să-i montez astfel încât să obţinem un anumit format. 

Aşa-i că-i prea modestă? … Deci, nu, ea nu doar că a adus acei oameni în echipă, dar i-a şi pregătit, pentru unii dintre ei plătind inclusiv cursuri de scriere. Aşa cum face şi acum, şi-a dorit şi atunci ca lucrurile furnizate să aibă o calitate ridicată. În acel moment asta însemna să pregătească şi oamenii de lângă ea, nu doar propria persoană.

A trecut prin şedinţe în care publish-eri şi acţionarii urlau pe rând sau toţi odată la ideile lor iniţial aberante, ulterior neconformiste, dar niciodată proaste. Îşi aduce aminte de discuţia cu şerifii supremi unde a expus idea de a publica alături de revistă cartea Brokeback Mountain. Era o poveste de dragoste dintre doi bărbaţi, atingea şi conceptul tabu, iar filmul tocmai luaseră Oscarul, îmi spune. Lor le era teamă că nu o să vândă idea aceasta nouă de a oferi o carte alături de revistă, mai ales una cu un asemenea conţinut. Îi vine să râdă când retrăieşte momentele.

Atunci când am ajuns acolo eu nu ştiam prea multe din presa scrisă, lucrasem în radio, aveam ceva noţiuni conexe, dar nu eram deloc pregătită pentru ce înseamnă o revistă.

La un moment dat au fost nevoiţi să pregătească flat plan-ul (structura detaliată a revistei expusă pagină cu pagină). Nu ştia deloc cum trebuie să fie structurat conceptual un astfel de document, însă a vrut neapărat să renunţe la modul în care se realiza până atunci – de mână, cu creionul pe hârtie. Am luat 4 sau 5 reviste din afară şi le-am desfăcut pagină cu pagină, făcând notiţe: cum este desfăşurătorul, ce target are, unde este poziţionată publicitatea, şi tot aşa. Nu aveai unde să înveţi acest lucru, motiv pentru care am fost nevoită să le compar în fiecare luna timp de 3 luni de zile. Şi pentru că nu era relevantă doar luna curentă trebuia să iau reviste pe sezoane şi să identific evoluţia de la un sezon la altul. Abia în 6 luni de zile am ajuns să am un flat plan coerent pentru identitatea Tabu.

 Toată munca ei a meritat și sunt momente în care simte confirmarea mai puternic decât atunci când lucra la revistă:

M-am întâlnit acum câţiva ani cu Andrea Bădală (owner-ul Murmur) şi după ce ne-am salutat mi-a zis că ea mă ştie. În capul meu era ceva de genul e normal ca eu să o ştiu pe ea, nu ea pe mine. Şi mi-a mărturisit cum în studenţia ei revista Tabu era un reper. Când auzi aşa ceva şi te gândeşti la cât suflet ai pus într-un astfel de proiect, îţi creşte inima.

Am fost curioasă de ce păţeşte inima atunci când renunţi la munca ce ţi-a adus atât de multă satisfacţie. Aşa că am întrebat cum şi-a petrecut ultima zi în redacţia revistei în 2011. Nu îşi aminteşte exact cum a fost aceea zi, dar presupune, cunoscandu-şi stilul, că a vrut să lase totul în ordine şi că timpul a fost dedicat aspectelor administrative. Dificil a fost să îşi antreneze apoi mintea să funcţioneze în afara unui job, să fie ea propriul ei stăpân în lumea freelancing-ului.

Și ce frumos a reușit!

 

Asta este miza interviului

Cel mai mult îmi place să fac interviuri, să scriu profile ale unor oameni în care eu am văzut altceva decât ceea ce ştie lumea despre ei.

A participat acum câţiva ani la şcoală Nokia pentru bloggeri-mici-care-se-vor-face-mari, unde una dintre temele date micii audienţe a constat într-un interviu cu cel mai naşpa profesor din şcoală. Aşa că întrebarea s-a născut natural:

Te-ai provocat să depăşeşti şi limita aceasta, de a intervieva un om pe care îl consideri naşpa?

Aaa, da, sigur că am făcut interviuri şi cu oameni mai puţin agreabili.

Dar o iei ca pe o provocare pentru că nu există om definitiv bun sau definitiv rău. Iar că nu îmi place mie un om, poate că vine din faptul că nu rezonează cu mine. El sigur are ceva bun, iar miza este să faci interviul astfel încât să identifici lucrul ăla bun şi să îl pui în evidenţă. Ceea ce vreau eu să scriu nu sunt anchete în care să arăt partea rea a lucrurilor. Trăim într-o lume cu multe lucruri rele, urâte, nenorociri puse în faţa oamenilor, și cred că dacă un om îşi ocupă câteva minute cu ceva scris de mine, măcar să fie ceva constructiv, frumos, eventual să îl motiveze. Mi se pare o miză drăguţă să citești despre un om despre care ştii sau îţi imaginezi numai lucruri rele şi tu să vezi că de fapt este un om foarte mişto.

Din această categorie, unde eu ştiam că este un om mişto, este Mihai Bendeac. L-am urmărit timp de 2 ani pentru că nu face deloc interviuri faţă în faţă cu jurnalistul. Şi am intervenit la el prin toţi prietenii mei. Intuiam că este un actor foarte tehnic, având în vedere rolurile pe care le interpreta. Știam și ce roluri jucase cât era student şi voiam să arăt lumii cum este omul din spatele emisiunii “În puii mei”. Că nu este un om superficial, ci că este un om mega citit.

După ce a fost de acord, i-am spus că trebuie să mă aştepte şi el pe mine o săptămână. Aveam de citit, pentru a doua oară, “O carte despre Toma Caragiu”, pe care el citind-o a luat decizia să se facă actor atunci când era copil. Voiam să speculez detalii în orice lucru ar fi zis el, să nu ratez ceva.

Mi-a zis ulterior:Eşti nebună, Bazavan!

Dar a fost cum trebuia să fie pentru că am scris un text, “El, Mihai Bendeac, cum e?” care a fost parcurs de foarte mulți oameni la momentul respectiv. Şi cred că mi-am atins miza pentru că au fost foarte multe comentarii unde se manifesta surprindere față de cum e Mihai în realitate şi că ceea ce vedeau ei la tv era doar un personaj extraordinar de bine pregătit.

Pentru mine cel mai frumos compliment a fost când, peste un an, a postat încă o dată interviul pe pagină lui de Facebook, fix de ziua lui de naştere, comentând că este cel mai drăguţ lucru care s-a scris vreodată despre el.

 

Responsabilităţile unui sfat de viaţă

În contextul în care nu toţi tinerii au acasă o familie sau oameni apropiaţi cu viziune, cunoștiințe şi educaţie, am adus în discuţie nevoia (cred eu a multor tineri) de sfat şi mentorat personal.

Cred că sfaturile şi mentoratul acesta depind foarte mult de ce nevoi ai pentru că ceva general valabil care să mai aibă şi impact este greu de găsit.

Noi nu avem nici în cinematografie, nici în teatru, nici în reviste prea mult, profile de oameni care să-ţi fie exemplu. Pentru că dacă ai cunoaşte viaţa şi activitatea Angelei Gheorghiu, spre exemplu, care a plecat dintr-un orăşel mic din Ardeal şi a ajuns să cânte pe cele mai mari scene ale lumii, realizezi că nu este nevoie să îţi spună ea: Munceşte! sau Citeşte!, ci ar fi clar ce ai de făcut.

Poate pentru noi nu este atât de limpede pentru că avem doar 30 de ani de libertate, dintre care primii 10 au fost oricum un fel de rătăcire. Nimeni nu ştia pe ce lume trăieşte. Nu se mai consuma ceea ce trebuia să fie divertisment, iar după ce ţi s-au impus o viaţă întreagă nişte exemple: “tovarășa și tovarășul”, nimeni nu mai voia un șablon. Fiecare voia să încerce ce îl tăia pe el capul.

Deci avem 15 sau 20 de ani de exerciţiu de a încerca să arăţi nişte modele. Şi abia generaţia voastră, acum, care a crescut oarecum curat, fără comunism simte nevoia de mentorat și de model.

Dar sfatul este ceva delicat, pentru că ceea ce ţi se potriveşte ţie, nu o să i se potrivească altuia. Şi cred că şcoala ar trebui să înveţe capacitatea de sinteză, adică să îţi arate o mulţime de lucruri şi tu să îţi iei singurel ceea ce ai nevoie pentru tine. Dar ea încă nu face asta, pentru că a rămas pentru voi, cum era şi pentru noi şi din păcate şi pentru părinţii mei.

Ce trebuie să faceţi voi este să învăţaţi să extrageţi, spre exemplu dintr-o carte ce ilustrează viaţa unui om valorous, doar ceea ce aveţi nevoie. În felul acesta nu mai este necesar să îţi zică cineva paşii.

Şi ai grijă pentru că sfaturile de viaţă vin, şi asta mă amuză puţin, invers proporţional cu experienţele şi înţelepciunea omului. Cu cât vezi un om mai rafinat şi mai educat, cu atât refuză mai des să ofere sfaturi de viaţă. Este conştient de toate nuanţele şi responsabilităţile unui sfat de viaţă şi realizează că nu este general valabil. Îţi oferă, dacă eşti într-o conversaţie față în față, dar altfel, să punem într-o revistă sfaturi de la x, care are 90 de ani şi a trecut prin toate cele … nu o să primeşti dacă este un om foarte educat.

Cristina Bazavan cunoaşte oameni şi îi cunoaşte pe oameni. De-a lungul timpului a învăţat să identifice rapid felul omului de a fi, chiar şi atunci când acesta se chinuie să afişeze o altă imagine a personalităţii lui. Asta înseamnă că atunci când găseşte oameni pe care îi apreciază şi pe care îi păstrează aproape, ei chiar merită. Îi zic două nume şi o rog să îmi spună primele gânduri ce-i răsar în minte. Este vorba despre Eduard Enache şi Cristian Manafu.

Când mă gândesc la Edi, mă gândesc la puterea lui de a lupta cu el însuşi să fie mai bun. Precum şi la surprizele ocazionale pe care le trăieşte pentru că ajunge într-un punct de echilbru, iar echilibrul dobândit nu rămâne acolo în vâltoarea vieții.

Iar Cristian are o putere foarte mare de muncă şi dorinţa de a construi pentru online şi pentru presă. Orice lucru pe care îl face, de la conferinţe până la presa scrisă, are un scop pozitiv: să facă educaţie şi să construiască pentru industria în care activează. Ar fi putut să fie un profesor bun.

 

     Cristina Bazavan a trăit divers, acumulând de-a lungul timpului o mulțime de experiențe. Mă întreb cum vede ea toate aceste lucruri și dacă le-ar da formă de poveste, cum ar suna? Este surprinsă de întrebare, dar cumva și încântată în același timp. Își mută privirea spre geam; dă de înțeles că este în căutarea cuiva – îi înșeală pe toți. Sub expresia ei sinapsele se grăbesc să obțină un răspuns de care să fie mulțumită și jurnalista, nu doar perfecționistul om Bazavan. Mai mult către sine: Îmi vine să zic ceva rău…dar nu…

Se întoarce spre mine si spune repede, dintr-o suflare, privindu-mă în ochi: Cred că este despre cum pleci cu suficient de multă forţă şi suficient de multă aroganță, ştiind că doar aşa poţi să răzbaţi şi cum viaţa te ajută să te şlefuieşti ca să nu mai conteze atât de mult ego-ul! și apoi își strânge ferm palmele, una în cealaltă, ca și cum ar fi pus punct.

PS:

Ne recomandă cartea Potoleşte-te o să cazi, pe care i-a dăruit-o şi actorului Marius Manole de care o leagă o prietenie de 10 ani, spunându-i: “Poftim, ia şi citeşte, ca să înţelegi de ce te-ai făcut artist.”

Activitățile și proiectele Cristinei Bazavan pot fi urmărite pe pagina personală de Facebook, Instagram sau pe platforma bazavan.ro.

Digiprove sealCopyright secured by Digiprove © 2019-2020