E fantastic ce poate să iasă când le dai voie oamenilor să contribuie.

From: București Born on: 1 Mai 1971 Occupation: Autor, Jurnalist, Co-fondator "Romanian Business Leaders", Fondator “The Vast and The Curious”

Îi catalogăm pe oameni ca “citiţi” după modul în care îşi formulează idea, după claritatea şi isteţimea argumentelor, după numărul de referinţe şi citate folosite sau după rapiditatea cu care răspund la întrebări. Însă viteza de lansare a unui răspuns nu este neapărat, aşa cum ne-am repezi destul de mulţi să susţinem, direct proporţională cu nivelul de cunoştinţe. Uneori, tocmai pentru că ştii multe şi vezi diversitatea de sensuri şi direcţii impuse de un semn de întrebare, ai nevoie de o secundă, două, în plus, înainte de a deschide gura şi a emite păreri şi “eu cred”-uri.

Andreea Roşca şi-a luat acest extra timp de fiecare dată când a simţit nevoia. Nu am putut decât să o admir. Şi la propriu şi la figurat.

Andreea e un om citit, şi nu spun asta pentru că are o experienţă de peste 20 de ani ca jurnalist sau pentru că este una din excepţiile de la “regula” de mai sus, ci pentru că i se vede pe chip.

De-a lungul conversaţiei noastre am mai văzut la ea ceva … franţuzesc. N-aş ştii să spun dacă perlele purtate la gât peste o bluză neagră, rujul roşu sau rârâitul ce-i însoţea cuvintele cântăreau mai mult decât graţia din atitudinea. Avea o graţie aparte, nu genul acela ce stă să se spargă la orice vibraţie, ci una stabilă, acompaniată de braţele care i se sprijineau de muchia mesei.

Andreea Roşca a fost redactor şef al revistei Capital şi director al publicaţiilor de business al trust-ului Realitatea Cațavencu, a pornit pe cont propriu în consultanță de comunicare în 2010, a co-fondat Fundaţia Romanian Business Leaders în 2011, a publicat alături de Mona Dîrțu în 2014 cartea “Cei care schimbă jocul” şi în 2017 a pornit proiectul The Vast&The Curious, unde stă de vorbă cu antreprenori, pe scena Teatrului Apollo111, în faţa unui public. Un proiect pornit din dorinţa de a “deschide lumea asta oamenilor care îmi seamănă măcar puţin”.

***

MS: Intervievaţii tăi din cadrul The Vast&The Curious povestesc, asta şi pentru că îi întrebi, despre momente din copilărie care s-au legat mai târziu de viaţa lor de adult. În ceea ce te priveşte, ai descoperit în ultimii ani ecouri din copilărie?

Am întrebat-o pe mama, destul de recent, dacă îşi aminteşte ce voiam eu să mă fac când eram mică. Ştii cum spun copii: astronaut, pictor, artistă, doctor, etc. Şi nu-şi aminteşte. Nici ea, nici eu, nu ne amintim să fi exprimat o pasiune anume.

Îmi plăceau multe lucruri şi cred că ele se văd, acum, în ce fac.

Unul dintre ele este cititul. Citeam mult şi mă fascinau poveştile cu oameni care transformă lumi, care salvează lucruri. Idea de a face să existe ceva acolo unde nu e nimic mi-a plăcut încă de mică.

Cu adevărat, am descoperit legătura asta acum doi sau trei ani într-o discuţie cu Iulian Stanciu, CEO al eMag, despre antreprenoriat. Mi-a zis: “Ce fac antreprenorii e aşa de frumos; e un act de creaţie.” Şi atunci am înţeles de ce sunt atrasă de domeniu, de ce mi se pare aşa de interesantă lumea de iniţiativă antreprenorială, de ce “studiez” oamenii care se apucă şi FAC lucruri. Se leagă de fascinaţia mea din copilărie. E un ecou.

***

Andreea s-a născut şi a trăit în Bucureşti, mare parte din copilărie cu bunica, bunicul şi mătuşa, pe Calea Griviței. Apoi și-a trăit adolescența în Băneasa, după ce părinţii s-au mutat în casele construite pentru oamenii care lucrau în industria de aviație, tatăl fiind directorul tehnic al Institutului de Cercetare în Aviaţie şi mama lucrând alături de el, în acelaşi institut.

“Tata a trăit pentru profesia lui, aşa că avea tot timpul de lucru acasă. Era o muncă din plăcere. În sufrageria noastră erau mereu fel de fel de lucruri legate de proiectare. Când eram mică mi se părea că cel mai frumos lucru din lume era să cotrobăi prin rechizite; să caut tușuri colorate, gume de toate dimensiunile, foi de calc, rigle şi şabloane. După ce a crescut fratele meu mai mic şi a început să lucreze cu tata la machete de avioane, casa noastră a devenit un laborator plin de lemn de balsa, motoraşe, lipici şi hârtie de bambus.”, îşi aduce ea aminte în timp ce o mână i se plimbă pe unul dintre cei trei cercei din urechea stângă.

Foto: Andreea Roșca premiantă la sfârșitul clasei I, arhivă personală.

***

**MS: Ziceai la un moment dat că “am în mine spiritul unui om care luptă”. Ce ai vrut să spui?**

Cred că lupta, apropo de lucrurile cu care creştem, e ceva ce am învăţat de la familie.

Bunica, bunicul, mama şi mătuşa mea, oamenii care m-au crescut, au trecut prin momente foarte grele: perioada războiului, pierderile care au urmat, comunismul şi o perioadă în care bunicul a fost în închisoare. Lor nu le-a venit niciodată nimic uşor şi tot ce au obţinut a fost prin muncă. Au luptat pentru tot. Asta e, așadar, ceva ce am preluat.

Nu suport lucrurile făcute de mântuială, nu suport să văd ceva ce se putea face, cu un mic efort, mult mai bine şi s-o laşi aşa. Şi eu fac greşeli, o grămadă de greşeli, dar nu suport “merge şi aşa”.

MS: Lucrezi foarte mult cu mintea, cauţi, întrebi şi te întrebi, construieşti şi deconstruiești, pare că ideile și gândurile sunt plastilina ta. E obositor? E asta o joacă obositoare?

Hmm (gândeşte pentru sine câteva secunde)… Creierul este cel mai mare consumator de energie din corp. Capacitatea noastră de a raţiona şi de a lua decizii bune într-un mod limpede e foarte limitată. Really. Obosim şi începem să patinăm, lucrurile simple devin complicate, pentru că ne epuizăm capacitatea mentală.

Aşa că, da, eu sunt cineva care citeşte, gândeşte, încearcă să lege firele, să îşi dea seama de esenţialul din tot ce întâmpină, dar nu pot să fac asta prea mult timp. Şi nici nu e bine să o fac mult timp pentru că să stai în capul tău toată ziua e ca şi cum te-ai învârti într-un cerc – ajungi de unde ai plecat.

Pentru mine, nu e ceva obositor, pentru că îmi place, mă absoarbe. Să găsesc puncte comune, să creez lucruri noi, să îmi bat capul cu fel de fel de subiecte, îmi place. Şi dacă fac ce îmi place, nu e obositor. Dar, evident că nu îmi plac toate câte le am de făcut. Și sigur că e nevoie de un echilibru, pentru că vin mereu peste tine urgențe și lucruri care trebuie făcute și timpul acela dedicat lucrurilor care îți dau energie dispare.

Chiar asta e tema mea din ultimul timp: să protejez nişte ore pentru lucrurile care îmi plac. Să fie ceva de genul: “NU”.

-Poţi?

-NU!

-Vrei?

– NU!

MS: Ce faci în timpul ăsta protejat?

Citesc, dar nu literatură, citesc cu intenţie, cu pixul în mână. Acum l-am redescoperit pe Peter Drucker, după ce îl citisem în facultate, şi îi parcurg cărţile subliniând şi făcând conexiuni către alţi autori care se leagă de ce spune Peter, către alte idei similare.

Citesc ca să înţeleg mai bine lumea şi pe mine, iar ăsta e un lucru pentru care vreau să am timp.

Vreau să am timp să vorbesc cu oameni interesanți, să îmi pun întrebări, să aud şi alte perspective, să mai schimb papucii, că în ai mei începe să devină plictisitor. (râde)

Sau, pur şi simplu, mă las absorbită de tot felul de „găuri de iepure”.

MS: Ai mărturisit pe scena TV&TC că deasupra biroului ai lipit citatul tău preferat: “Suferim mai mult în imaginaţie, decât în realitate.” Gânduri de la Seneca. Mai e acolo?

Am reamenajat locul şi nu mai este, însă a rămas de importanță pentru mine. Acum e altul: “Tot ce poţi să-ţi imaginezi e real.” Pablo Picasso a zis cuvintele astea.

MS: Le crezi?

Păi, reflectez la ele, de asta sunt acolo. (râde)

Pentru ce zice Seneca, hai să plecăm de la un exemplu: te hotărăşti să începi un proiect.

Şi, aşa cum facem mulţi dintre noi, începi: să întrebi oameni (fiecare cu altă părere, de cele mai multe ori), să faci research (care îţi confirmă sau îţi infirmă că idea e bună) şi apoi începi să agonizezi în capul tău cu tot felul de gânduri. „Dacă nu iese, ce aş putea să pierd? Ce o să zică lumea? Toţi oamenii aşteaptă de la mine să mă descurc. Dacă mă fac de râs? O fi bine aşa sau mai amân un pic?”.

Ai parte de un dialogul chinuitor. Şi totul e în imaginaţia noastră. Dacă îi permiţi, o să ia dimensiuni planetare, cosmice, când tot ce trebuie să faci este să porneşti de undeva, să încerci să pui în aplicare şi să renunţi la scenariile de coşmar.

MS: Apropo de scenarii, ştiu că ai un carneţel în care îţi notezi ideile de studiat şi aprofundat. Eşti genul de om tipicar, ai obiceiuri de-a lungul unei zile?

Am prea multe carneţele. Am câte unul pentru fiecare prostie. (zâmbește)

Posibil; nu îmi dau seama. Eu încerc ca în fiecare dimineaţă să nu am nimic în jur în afară de exerciţiile fizice, meditaţie, ceva de citit şi cafea. Aşa îmi merge bine ziua. Poate mai scriu şi în jurnal.

***

Andreea ține un jurnal personal în care zice că îşi scrie dilemele, supărările, off-urile, ce nu a înţeles sau lucrurile nerezolvate, care, evident, se întorc iar şi iar.

***

Ceva ce am învăţat din cărţile profesorului Cal Newport, este ca, după ce îmi termin orele de muncă, să îmi curăţ biroul, să închid computer-ul, să zic “mulţumesc” şi să închei ziua. El aşa face. Mi-a plăcut atât de mult gestul lui, încât am vrut să-l adopt. Mi-a ieşit de câteva ori şi pot să spun că sentimentul e măreţ, îţi dă o stare bună.

Parcă mi-aş spune “acum ai libertatea să te ocupi de altceva, de ce vrei tu”.

Foto: Andreea Roșca, arhivă personală

MS: Andreea, cumva, de la o anumită vârstă cred că fiecare avem un fel de instrument definitoriu. Cum este bisturiul pentru chirurg, calculele pentru un matematician sau materialele pentru un designer vestimentar. Care este instrumentul cu care tu operezi?

Hmm… cred că instrumentul ăsta cu care operezi în fiecare zi trebuie să fie unul pe care încerci să-l desăvârşeşti, să-l faci din ce în ce mai bun, aşa că, în cazul meu, cred că este vorba de întrebări.

Întrebări şi către mine şi către lume şi către meserie – ceea ce fac. Da, în mod sigur, întrebările.

Ştii ce se spune: “nu există răspunsuri proaste, ci numai întrebări tâmpite”, precum şi “calitatea deciziilor noastre depinde de calitatea întrebărilor noastre”.

**MS: Ziceai într-un interviu live că ai dat de multe ori cu capul în zid şi nu ţi-a ieşit. “Nu se sparge, oricât ai lovi”, ai încheiat. Ce anume ai încercat să faci şi nu a ieşit?**

Uşile care se închid sunt tot atâtea indicaţii despre drum ca şi cele care se deschid, nu?

Mă pot gândi la două exemple.

Primul, când am plecat din poziţia mea de angajat din media. Am crezut foarte tare că eu vreau să fac consultanţă de comunicare, am făcut asta un timp şi nu cred că îmi ieşea foarte bine… Cumva, era împiedicată treaba, nu simţeam că acolo e acasă sau că munca pe care o făceam aduce valoare. Nu obţineam rezultate, nici financiar nu eram fericită, nici profesional nu eram fericită. Nu cred că mi s-a potrivit.

Şi, o vreme îndelungată, nu mi-am dat seama de asta – că nu e ăla locul meu, că nu asta trebuie să fac.

Am încercat să forţez, să îmi conving clienţii de nişte lucruri care nu-i interesau; eram convinsă că adevărul meu e adevărat, că aşa trebuie procedat. A fost un timp în care am continuat să fac acelaşi lucru şi acelaşi lucru, gândindu-mă că problema e la ei şi nu la mine. Că ei nu înţeleg, că doar dacă aş găsi cuvintele potrivite sau doar dacă aş mai fi insistat puţin, sau dacă aş face o prezentare mai frumoasă sau dacă aş fi mai elocventă, sau mai scurtă, sau mai lungă în discurs. Nu reuşeam să văd că problema e în abordare.

Şi asta am făcut destul de mult timp, până când am rămas fără resurse. Atât de mult m-a consumat, încât nu am mai putut. M-am epuizat.

Iar celălalt exemplu se referă la oameni. Cred că cele mai mari greşeli le facem în lucrul și în relațiile cu oamenii; și cred că tot acolo este şi cel mai mare loc de creştere pentru noi.

M-am aşteptat ca oamenii care lucrează cu mine să înţeleagă şi să rezolve probleme fără ca eu să le spun mare lucru. Eram atât de dornică să scap de ceva încât nu am investit suficient timp pentru ca lucrurile respective să se întâmple sănătos. Să le aliniem într-un fel, să explic de ce e important lucrul ăla, de ce asta e mai importantă decât cealaltă, cum se leagă de tot restul, ce înseamnă un rezultat bun pentru munca aia şi, în final, de ce am face lucru ăla şi nu altul.

Trebuie să ai răbdarea şi responsabilitatea de a crea un cadru în care şi tu şi persoana cu care lucrezi să dați ce puteți mai bun.

În peretele ăsta am dat de multe ori.

Foto: Una dintre primele „schițe” ale proiectului The Vast & The Curious

MS: Într-un TED Talk vorbeai despre certitudini, drumuri, despre propriile temeri şi frici şi cum, datorită lor, ai început să studiezi arta de a eşua. Care sunt temerile tale acum?

Cred că mi-e teamă că n-am să ştiu să folosesc toată această acumulare de succes şi energie care s-a creat în jurul The Vast & The Curious, că n-am să ştiu să o canalizez într-un loc care să fie bun, şi pentru comunitate, şi pentru echipă, şi pentru mine.

Mi-e teamă să nu devin cineva care predică celorlalţi ce şi cum să facă. Mi-e foarte frică de asta. Să nu mă transform într-un profesor plictisitor.

Mi-e frică de aroganţă. Să nu cumva să uit să învăţ.

Mi-e frică de multe lucruri.

MS: În momentele de tranziţie a existat ceva care să te liniştească? Un gând, un ritual, un prieten?

Nu. Și am constatat că mulți trăim la fel de solitar perioadele astea. Şi ştii de ce? Pentru că ai senzaţia că e ceva în neregulă cu tine.

Ţi se pare că ar TREBUI să POŢI şi să REZOLVI, astfel încât îţi e şi ruşine să vorbeşti cu cineva.

E un subiect pe care nu îndrăzneşti să-l discuţi, pentru că se presupune, fir-ar mama ei de treabă, că-l ştii. Mai ales când ai o carieră cum aveam eu în momentul ăla (referire la startul de freelancer în consultanță) şi o recunoaştere care, în mod complet ciudat, m-a făcut să cred că dacă mi-a ieşit în media, evident că o să-mi iasă în orice domeniu. E o aiureală. Când eşti la început, ai nevoie de ajutor. Eu nu am ştiut asta.

A fost greu, pentru că s-au suprapus două lucruri. Conştiinţa că nu îmi iese, frica de “Ce mă fac?”, sentimentul că sunt foarte singură şi că nu pot să vorbesc cu nimeni, dar şi conștiința faptului că nu făceam cea mai bună muncă de care eram capabilă. Evident că nu era un dezastru, dar nu era ce ştiam eu că pot să livrez.

Sunt convinsă că mă judec şi acum destul de aspru, dar … Nu, nu am ştiut că pot să sun oameni apropiaţi, să spun “am nevoie de tine” sau să întreb echipa – acum asta aş face, pentru că e fantastic ce poate să iasă când le dai voie oamenilor să contribuie.

Foto: Andreea Roșca, echipa TV&TC alături de invitatul lor, Mihai Simiuc, fondatorul companiei FruFru

MS: Pare că ai o legătură frumoasă cu jurnalistul Mona Dîrțu; v-au legat mai multe proiecte de-a lungul timpului. Cum a început prietenia voastră și de ce e bine să ai un prieten ca ea?

O cunosc pe Mona de foarte mult timp, de pe vremea când eu eram redactor șef la Capital şi ea la Business Magazine. Apoi ne-am reintersectat în Realitatea Caţavencu, unde ea era redactor şef la Money Express şi eu eram publisher pe divizia de presă de business. Am făcut şi acolo nişte proiecte frumoase, printre care și o carte ce prevestea cam tot ce am scris mai târziu, “Lidero”. În paginile sale, oamenii de afaceri români dezvăluiau secretele din spatele cifrelor de business.

Mai târziu, după ce drumurile noastre se separaseră cumva, ne-am întâlnit din nou. Am băut o cafea, apoi o altă cafea şi așa am creat împreună idea cărţii “Cei care schimbă jocul”. Cei 2 ani care au urmat și în care am muncit împreună ne-au apropiat ca oameni, nu doar ca profesioniști.

Dar, lucrurile se schimbă și inevitabil și drumurile.

Mona e extraordinară la a vedea esenţialul. (Andreea își apropie mâinile și le îndreaptă către un punct oarecare din spațiu, în încercarea de a indica esențialul.) Ea știe să adreseze întrebările potrivite, să vadă în profunzime şi îţi poate spune: “Du-te acolo, aia e.”

Mona este un editor foarte bun. Când am scris “Cei care schimbă jocul” ea a editat capitolele scrise de mine. A fost frustrant, nu a avut nicio problemă în a-mi spune: “That’s bullshit!” Din genul ăsta de sinceritate vine şi tensiunea şi frumuseţea relaţiei noastre. De asta o preţuiesc aşa de mult.

**MS: Atelierul Effectuation pe care-l susţii este un atelier despre cum să gândeşti mai mult ca un antreprenor. Cum gândeşte un antreprenor?**

Gândirea antreprenorială nu poate fi redusă la o propoziţie.

Diferenţa principală între felul în care gândesc oamenii care au experienţă în a construi companii şi felul în care gândim noi, ceilalţi, este modul de raportare la incertitudine. În timp ce noi ne ferim de incertitudine, antreprenorul o foloseşte. Material lui de lucru este incertitudinea, el acolo se simte bine, pentru că de acolo se nasc lucruri noi. Dacă încerc să am foarte multă certitudine despre ce construiesc, sfârşesc prin a face ceva deja realizat.

Dacă, de exemplu, vrei să faci o covrigărie, e puţină incertitudine. Dacă vrei să şti natura cheltuielilor, tipologia clienţilor, câţi banii o să faci, care e modelul de business, atunci ia o franciză. Altfel, dacă vrei ceva nou, inovator, încearcă să observi o oportunitate şi să foloseşti în favoarea ta incertitudinea.

Antreprenorul prosperă în incertitudine. Dacă vrei să fi recompensat pentru efort, fă ceva în incertitudine, pentru că acolo se nasc lucrurile unice, laudele, banii sau copertele de revistă.

Foto: Andreea Roșca și invitatul ei – Gheorghe Hagi, fostul fotbalist profesionist și fondatorul Academiei de Fotbal Gheorghe Hagi, în timpul interviului TV&TC

În plus, sunt câteva principii care separă cele două lumi:

Antreprenorii nu încep prin a zice: “dacă aş avea 2 milioane de euro, dacă aş avea oamenii potriviţi, etc.” Nu, ei nu încep cu “dacă”, ci cu lucrurile pe care le au disponibile. Ei caută condiţiile suficiente pentru a face ceva, nu pe cele ideale. Este ca un drum în care un pas îl construieşte pe celălalt.
Apoi sunt riscurile. Se zice că antreprenorii sunt oamenii care acceptă riscurile extreme, dar nu e aşa. Ei, de fapt, îşi asumă lucruri calculate, fiind siguri că supravieţuiesc dacă nu iese. Pentru noi, par nişte mize uriaşe, dar ei nu se aruncă de pe clădire fără paraşută. Sunt chiar conservatori.
Urmează modul în care lucrează cu oamenii – noi suntem obişnuiţi cu lucruri foarte tranzacţionale, dar când eşti la început şi nu ştii, nu lucrezi aşa cu partenerii. Relaţiile nu sunt tranzacţionale, uneori pentru că nu ai ce bani să dai, alteori pentru că tu ai nevoie de oameni implicaţi care să reuşească împreună cu tine.
Şi eşecul. Noi încercăm să eliminăm riscurile. Băncile, care prin definiţie au aversiune la risc, îţi cer giranţi, asigurare, garanţii; ele ştiu câţi bani fac cu tine la final şi apoi încearcă să minimizeze riscul. Antreprenorul încearcă să minimizeze răul, nu să maximizeze binele. Dacă se întâmplă ceva neaşteptat, noi încercăm să ne ferim de tot ce e neaşteptat. Însă, uneori, oportunitatea cea mai mare se naște din surprize. Dacă nu iese, nu e sfârșitul lumii, pentru că am învățat ceva valoros.

Le spun principii, dar ele sunt nişte feluri de a privi lumea. Ca şi acum: tu te uiţi încolo şi vezi ceva, eu mă uit dincolo şi văd altceva, iar când ne schimbăm locurile, se schimbă lumea.

***

Când Andreea şi-a comandat de băut a cerut şi o apă plată. “Mică?”, a întrebat ospătăriţă.

“Da, dar, aş vrea una românească şi, vă rog, să fie în sticlă din sticlă.”, i-a răspuns ea.

Am crezut atunci, la începutul întâlnirii noastre că este un susţinător al business-urilor din România; însă acum, la sfârşitul discuţiei noastre, realizez că este mai degrabă o formă de respect faţă de cei care construiesc o afacere, faţă de mediul înconjurător, faţă de oamenii cu care interacţionează, faţă de sine.

La fel sunt şi felul ei de a gândi bine înainte de a formula o propoziţie, deschiderea cu care împărtăşeşte din propria experienţă, dar şi timpul pe care încearcă să şi-l protejeze de vâltoarea lui TREBUIE.

Mai multe despre activitățile și proiectele Andreei Roșca pot fi găsite pe platforma personală andreearosca.ro, pe pagina de Facebook sau pe profilul de Linkedin.