Alexia Udriște-Olteanu
From: Craiova Born on: 3 Februarie 1996 Occupation: IllustratorAm ajuns mai devreme cu două minute. Mi-am lăsat geanta în ceainăria cu pereţi înalţi şi am ieşit să o aştept în grădină – un spaţiu verde, cu garduri îmbrăcate de plante căţărătoare, într-o zonă centrală a oraşului. Voci de copii se auzeau, râsete sau comentarii scurte, în spatele curţii printre copacii tineri. Nu se vedea nimic. Doar farfuriile ce se izbeau uşor şi zgomotul specific tacâmurilor trădau activitatea lor. La ora 5 după-amiază familia lua masa în colţul ăla de natură, feriţi de soarele care lovea puternic chiar şi la sfârşit de zi.
“Acuşica ajung. Sunt la stradă.”, mă anunţă telefonul.
Alexia Udrişte – Olteanu este o tânără ilustratoare, născută în Craiova, trăită pe malul Dunării în oraşul Calafat şi stabilită (temporar ar zice ea) în Bucureşti. Mereu a simţit că spaţiul în care se află îi este insuficient dintr-un anumit punct de vedere: Cât eram în Calafat îmi doream din tot sufletul să plec într-un oraş mai mare, pentru că acolo toată lumea se cunoştea cu toată lumea. Am ajuns în Craiova şi am stat 4 ani la liceu, dar am plecat pentru că toată lumea se cunoaşte cu toată lumea. Şi am ajuns în Bucureşti unde am realizat după jumătate de an că toată lumea se cunoaşte cu toată lumea.
Lucra deja de trei ani atunci când s-a mutat, imediat după liceu în capitală. A simţit mereu nevoia de a fi pe cont propriu şi pentru că în România, un job serios şi o facultate nu prea merg mână în mână, a ales să muncească. Poate şi uşor împinsă de la spate de situaţie a învăţat să ia decizii şi să se întreţină singură. Cu toate că îşi doreşte uneori o plasă de siguranţă, raţionalul învinge şi îşi zice în gând: “Slavă cerului că am trecut de acea etapă!” – în care părinţii o sprijineau financiar.
După ce a ajuns şi Alexia, un copil, probabil una din fiicele proprietarului, s-a îndreptat zâmbind larg spre noi şi ne-a zis:
- Bună! Vreţi să staţi afară?
- Salut! Nu, că este prea însorit. Se poate în interior; este deschis, nu?
Le privesc şi parcă stau de vorbă doi copii.
- Dacă poarta este deschisă, normal că este deschis! răspunde cu o sinceritate dezarmantă fetiţa.
Şi ne uităm zâmbind una la alta ca şi cum tocmai o poartă invizibilă se trânteşte şi ne face să tresărim la impact, ca doi oameni mari blocaţi de naturaleţea unui copil.
Este un freelancer profesionist şi lucid, ce clarifică fără nicio problemă superficialitatea cu care şi eu am ales să-i privesc rezultatele. Pentru mine ilustraţia şi pictura reprezintă un job. Dacă l-aş crede hobby, n-aş mai munci, pentru că un hobby nu-l faci la 4 dimineaţa că te sună clientul şi spune că vrea acum. Toată lumea crede că este totul feeric în viaţa mea. Dar nu sunt ipocrită, conştientizez că de multe ori nu apreciez ceea ce am. Ştii, eu niciodată nu m-am simţit undeva acasă pentru că m-am şi mutat des şi cumva atunci când am venit în Bucureşti am vrut o casă în care să mă simt acasă. Am realizat că am nevoie ca spaţiul respectiv să fie fix cum am eu chef şi să îmi ofere tot ce trebuie. Pentru asta există tabieturile: făcut cafea, gătit, citit, ca să nu o iau razna. Pentru că altfel asociezi spaţiul ăla doar cu munca. Şi trebuie să şi trăieşti. Abia în ultimul timp am învăţ să am şi viaţă nu doar muncă. Au fost luni la rând în care eu nu am avut weekend, în care şi rinichii şi creierul meu au spus: “Stop joc!”.
Încă se zbate cu menţinerea unui echilibru şi povesteşte uşor amuzată de postările ei de pe canalele media: le scriu cu butonul de caps lock activat în speranţa că problemele cu care mă confrunt vor ajunge la ceilalți. Însă oamenii filtrează şi aleg ce vor să vadă. Multă lume se uită la poze şi ignoră mesajul ei. Râzând îmi zice: Uneori scriu cât de greu îmi este şi vine singura lor reacţie: “Vaaai, dar ce frumos pictezi!”.
Proiectele ei sunt diverse, de la ilustraţia de carte pentru copii, până la cele comerciale ca identitatea de brand. Alexia mărturiseşte că inima ei este în ilustraţia de carte pentru că acolo s-a regăsit pe sine, acolo şi-a descoperit barierele pe care școala i le-a definit. Şi-a dat seama treptat că ilustra înfrânată. Se baza pe mentalitatea clișeistică de a-i oferi unui copil doar lucruri simple. Şi aşa a învăţat să se provoace ea pe ea însăşi, iar atunci când simte impulsul de a face ceva banal, imediat se opreşte şi caută un twist, ceva care să-i determine pe copii să gândească. Nu ştiu dacă îmi iese, dar ştiu clar că încep să controlez asta.
În prezent lucrează la Istoria povestită copiilor, o serie de volume scrisă de Simona Antonescu pentru editura Nemira. Şi deşi sunt planificate 20 de titluri, acum se ocupă de trei volume. Este cel mai mare proiect pe care îl are şi fiind atât de mult de muncă la el, a renunţat la orice altceva. În plus, are şi un stil alb negru complet diferit faţă de ceea ce a realizat până acum. Iar la iarnă o să aibă de lucru la o altă carte realizată în colaborare cu Iulian Tănase, una din vocile Radio Guerrilla.
Stă scufundată pe o canapea mare cu un pahar de ceai de fructe în mână, cu faţa către ferestrele ce dau în curte. Dizolvă mierea, iar gheaţa se izbeşte de pereţii de sticlă. Degetele ei mici au lăsat urme pe condensul paharului, ca atunci când în primii ani de viaţă apăsai cu putere într-un ciment neîntărit să-ţi laşi amprenta.
Copiii, două fetiţe, au trecut alergând prin faţa noastră şi au pornit aerul condiţionat şi o muzică instrumentală de fundal.
MS: Alexia, îţi plac copiii?
Da, sunt înnebunită după ei. Dar mă sperie foarte tare. Atunci când interacţionezi cu ei îţi dai seama cât de sinceri şi lipsiţi de jenă sunt să îţi spună absolut orice. Ai observat şi tu răspunsul de mai devreme legat de poartă. Și pot să-ți mai dau exemplu, un dialog pe care l-am avut la un moment dat cu un copil:
- Vrei să îţi desenez un măgar?
- Da, da, da…!!! mi-a zis entuziasmat, ca apoi, când a văzut rezultatul final să dea cea mai cinstită replică: Vai, dar ce măgar urât ai făcut!
Drege-o pe asta! Îmi este greu să lucrez cu ei. Eu îmi doresc foarte mult un copil, dar nu după 30 de ani pentru că îmi dau seama că devin pe zi ce trece mai înfrânată. Ştii, depinde de om, pentru că sunt oameni care vor să facă copii pentru a creşte împreună şi persoane care vor să ofere absolut totul copiilor. Eu fac parte din prima categorie. Şi cu siguranţă decizia asta vine din familie, unde părinţii mei erau foarte tineri şi mi-a plăcut să creştem în acelaşi timp.
The Hero Of The Big House by Álvaro Pombo – book illustration
MS: Tu cum erai atunci când erai mică?
Până a ajunge la şcoală, m-au crescut bunicii şi ei sunt cei care mi-au pus cărţile în braţe şi m-au învăţat să citesc atât de mult. Bunicul meu ştia zeci de poveşti şi poezii pe de rost. Era suficient să îi spui un cuvânt şi imediat îţi spunea o poezie. Primeam saci cu cărţi. Dacă mă interesa un subiect, a doua zi primeam material de studiu. Sunt nişte momente tare dragi mie cele în care stăteam cu bunicul şi îmi povestea diverse. Sunt ale mele şi sunt esenţiale, de asta le menţionez cu fiecare ocazie pe care o am, pentru că este punctul din care au pornit interesele mele atât de vizibile şi clare acum.
Ei mi-au deschis uşa asta şi deşi nu ştiau tehnici de parenting prin toată abordarea lor au făcut mai mult decât puteam să sper vreodată.
Şi ca să răspund exact la întrebare, eram ca şi acum: stăteam în casă. Ai mei nu prea mă lăsau să ies afară la joacă. Mama mea a avut şi are o mică doză de ipocrizie, gândindu-se că al ei copil trebuie să stea să citească şi să aibă interese educative. Eu nu aveam ce să caut afară unde copiii vorbeau urât, în închipuirea mamei. Abia la liceu mi-am dat seama că a fost şi un dezavantaj pentru mine. Nu ştiam cum să fiu sociabilă. Mereu mi-a fost greu să îmi fac prieteni şi asta pentru că eu efectiv nu ştiu ce înseamnă o prietenie. Nu am avut ocazia să învăţ. Adică mie mi se pare că pot fi prietenă cu o persoană chiar dacă nu ne sunăm trei luni. “Dacă vrei să îmi spui ceva, mă suni şi îmi spui, nu trebuie să stăm toată ziua în telefon sau bot în bot.” Mama încă este convinsă că a făcut un lucru bun pentru mine. În rest petreceam timpul fie împreună cu ea fie singură. Stăteam acolo cuminte şi desenam. Poate aşa se explică de ce nu mă plictisesc niciodată în casă, îmi găsesc ceva de făcut mereu.
Uite, chiar este greu să fii om mare şi să nu ai prieteni. Spre exemplu, eu şi soțul meu, Cătălin, cumpărăm foarte multe board games şi toate implică 4 sau mai multe persoane. Iar noi avem un singur cuplu cu care suntem prieteni şi ne întâlnim pentru activităţi recreative de genul acesta. Tot anul au fost plecaţi la diferite evenimente, iar noi am stat şi i-am aşteptat cu jocurile pregătite să se întoarcă. Ne-am amuzat tare pe subiectul ăsta.
MS: Ai spus cândva că: Realitatea o asimilez mai greoi, am hibe în a o transpune-n imagini. Prefer fantezia şi naivitatea întâmplărilor. Crezi cumva că stilul tău jucăuş din prezent este oarecum legat de vârstă şi că în timp vei merge către altceva? Sau cum vizualizezi tu evoluţia ta ca artist?
Vai, dar ce relaxată eram atunci!…
Dacă ne referim strict la stil, toţi oamenii care lucrează în acest domeniu încearcă să îşi formeze o amprentă proprie. Şi este imperativ pentru că oricine vede lucrările le asociază cu tine. Asta voiam şi eu şi eram atentă să construiesc unul până în momentul în care diversitatea proiectelor a crescut. Atunci s-a cam risipit stilul, fiind imposibil să aplici aceleaşi principii şi în tehnica de ilustraţie şi în tehnica picturii. Mi-am dat seama că ce contează cu adevărat este să fii maleabil şi să rămâi cât de cât recognoscibil. Este posibil. Aşa cum cineva are o modalitate proprie, nativă sau construită în timp, de a scrie spre exemplu, aşa este şi stilul de ilustrare. Tot tu vorbeşti şi acolo, cu alte instrumente ce-i drept.
Iar în privinţa evoluţiei mele ca artist nu pot să zic decât că îmi place mult ilustraţia de carte şi nu cred că mă voi plictisi vreodată de ea, dar cine ştie ce îmi rezervă viitorul.
MS: “Making art is about the balance between something very personal and very social.” Ce părere ai de aceste vorbe?
Mereu mi-a fost greu să mă gândesc la rezultatele muncii mele ca la artă. A durat mult timp să mă prezint ca ilustrator. Credeam că nu mi-am câştigat statutul şi am vrut să merit această poziţie, înainte de a mă asocia ei. Cred că depinde foarte mult şi ce fel de artist eşti pentru că sunt oameni care fac doar proiecte personale sau doar proiecte comerciale. Eu am mers în foarte multe direcţii, iniţial pentru că mi-a fost jenă să refuz şi mai apoi cu mentalitatea “Da, ce, nu pot să învăţ?”. Cred că un procent de 70% din proiectele mele au fost acceptate deşi eu nu ştiam exact cum să ajung la rezultatul cerut. Constant am învăţat. Iar când proiectele au devenit din ce în ce mai numeroase, tenta personală s-a diluat destul de mult. Deci, depinde de zona în care decizi să lucrezi.
MS: Cum ar arăta pentru tine o zi de muncă perfectă?
Ca să vezi, chiar astăzi voiam să fac un story înainte să plec cu idea asta: O zi perfectă este cea în care ţi se anulează întâlnirile. Dar m-am gândit că o să vezi şi o să te superi, pentru că nu aveai de unde să îți dai seama că nu are legătură cu tine. Deci, am amânat. 🙂
În general mă bucur de o zi acasă, în tihnă, unde reuşesc să fac tot ce am în program, label cu label. Cred că este o zi liniştită în care nu trebuie să răspund la telefon şi sunt foarte productivă. Adevărul este că nu am mai avut o zi perfectă de mult timp.
MS: Când îţi dai seama că o lucrare este gata şi nu mai are nevoie de nimic?
Niciodată! În general, când simt că m-am săturat şi că este totuşi într-o anumită formă, mă opresc. Dacă insist există riscul să stric, iar dacă nu lucrez digital, asta poate însemna multă muncă irosită. Atunci când mai vreau să mai adaug ceva şi nu sunt sigură dacă trebuie, cred că mă opresc. Sau îl întreb pe Cătălin, iar dacă el zice Fă-o!, iar eu simt că nu ar arăta bine atunci când el rosteşte cuvintele, nu o fac.
MS: Deci îi ceri părerea soţul tău?
Da, mă ajută foarte mult să îmi dau seama ce nu vreau să fac. Auzindu-i opinia realizez fix asta – ce nu vreau să fac. Noi avem viziuni complet diferite asupra lucrurilor pe care le facem. El în general este critic şi practic, iar eu mai haotică. Oarecum aşa m-am îndepărtat şi de fotografie. Fiind foarte pregătit în acest domeniu, Cătălin îmi explica ce lumina aş fi putut folosi mai bine într-o anumită poză sau cum unghiul putea fi mai bine ales. Şi aşa, treptat, m-am dus spre zona care mă interesa cu adevărat, ilustraţia.
Take me by the hand – theater
MS: Ce impact vrei să aibă munca ta?
Vreau să îşi livreze mesajul, pentru că asta este ilustraţia – mai mult o formă de a livra un mesaj, decât pictură sau desen. Este o mare responsabilitate şi faptul că livrez conţinut pentru copii. Trebuie să am grijă să îmi păstrez principiile, mai ales că vreau să susţin texte şi proiecte frumoase şi constructive.
Mă bucură când oamenii găsesc plăcere în a se uita pe portofoliul meu, însă mi-am dat seama în ultimul timp de un lucru: în comunitatea mea pe oameni îi ajută să vadă fotografii frumoase şi apoi să citească ceva în care se regăsesc. Dacă ai un grup de oameni care te citesc, te simţi dator să apari cu un conţinut care chiar are sens pentru ei.
O perioadă mi-a fost teamă să scriu (pe Facebook sau pe site-ul personal), iar când ziceam că am prins curaj a apărut o altă teamă – să nu dezamăgesc sau să îndepărtez comunitatea. Sunt multe subiectele pe care aş vrea să le abordez, sunt subiecte cu care mulţi ne confruntăm, dar la fel de mulţi ne temem să le aducem în discuţie.
Ori eu nu cred că o să pot niciodată să diferenţiez omul Alexia Udrişte de ilustratorul Alexia Udrişte. Şi de asta sunt momente în care omul ar vrea să o ia înaintea ilustratorului şi să vorbească de lucrurile în care omul crede. Până la urmă, ilustratorul a devenit ceea ce este datorită omului. Eu sunt foarte mândră de un lucru: am învăţat să apreciez oamenii pe diverse niveluri. Spre exemplu, pot să admir artiştii, dar să nu ader la principiile şi stilul lor de viaţă. Am reuşit să apreciez un profesionist ca profesionist şi un om ca om.
MS: În Bucureşti te simţi casă?
* Întreg corpul i-a îngheţat la auzul întrebării. Şi-a mărit ochii şi m-a privit atent zicând:
Urăsc din tot sufletul oraşul ăsta. Îl urăsc. Eu nu ies din casă pentru că de fiecare dată când plec în oraș mă ustură gâtul. Şi de câte ori am ocazia îi spun soțului să plecăm din Bucureşti în zilele libere. Mi se pare că nu o să mă înţeleg cu oraşul ăsta niciodată.
MS: Şi atunci unde îţi place dacă în Bucureşti nu?
Aş sta într-un oraş extrem de mic. Ştii cât am urât faptul că eram în oraşe mici, acum aş locui liniştită într-un oraş mic. Am fost săptămâna trecută la Timişoara şi toată lumea se plângea de aglomeraţia din oraş. “Măcar voi puteţi să respiraţi în centru!” le-am zis. Noi ne-am muta în secunda doi, dar Cătălin, care este fotograf are clienţii aici şi deocamdata suntem ținuți pe loc. Am moştenit o casă la câmpie, undeva cu mult nimic, şi trebuie să ne facem curaj să o vizităm.
MS: Dacă viaţa te-ar obliga să trăieşti într-o poveste care ar fi personajul în pielea căruia ai alege să îţi duci viaţa? Şi de ce?
Alice în ţara oglinzilor. Am citit-o anul trecut pentru prima dată şi mi-a plăcut enorm de tare. Dar trebuie căutată varianta originală, cea repovestită ia din farmec. Mi se pare că aici personajul este mai curios şi mai înţelept decât în volumul Alice în ţara minunilor. A învăţat.
Cu toate că ilustratoarea este o combinaţie paradoxală femeie-copil, mentalitatea este cu siguranţă una de om mare. Tot ceea ce a trăit se vede în reacţiile ei. Aşa cum Alice a învăţat şi Alexia a învăţat. Îşi dă seama de ce reacționează într-un anumit fel sau de ce se raportează într-un anumit fel la o anumită situaţie. Pot să arăt cu degetul în trecut. M-am analizat foarte mult pentru a ajunge la claritatea aceasta. Şi nu vreau să schimb nimic. Cu toţii avem răni pe care le tamponăm câteodată cu alcool şi zicem că nu ne doare.
Acum îşi doreşte mult să construiască ceva al ei. A tot colaborat pe diverse proiecte şi vrea ca în viitor să preia controlul. Este ambițioasă, dar ştie că deocamdată mai are de crescut. Trebuie să fie pregătită pentru a face faţă independenţei, dar şi lipsei de siguranţă pe care industria din ţară i-o transmite.
Este obsedată de ceşti şi îi place porţelanul fie el italienesc, englezesc, polonez sau chinezesc. Când vine vorba de acesta nu are limite. Ca să îl citez pe soţul ei: “parcă este o gaiţă, o atrage tot ce străluceşte”.
Un motiv în plus să trăiască în ţara oglinzilor.
The Courage Book – book illustration
Mai multe despre activitățile și proiectele Alexiei Udriște pot fi găsite pe pagina sa de Facebook, Instagram și pe platforma personală – alexiaudriste.ro.
