Valentina Zaharia: În unele situaţii poţi să fii doar a diamond in the rough.

By aprilie 17, 2018

Valentina Zaharia

From: București Born on: 8 Septembrie 1985 Occupation: Actor

Am dat play și din difuzoarele laptop-ului se succed cuvintele:

   All you’ll end up with are trifling ephemeras

   If you keep giving up at the first go

   So don’t you concede so easily and bypass

   The obstacles covering the grace below

   …

Aşezată pe colţul patului, cu braţele sprijinite de genunchi, ascult în linişte deplină versurile şi le simt cumva straniu de apropiate. Inflexunile vocii se urmează firesc şi stop!

Play, stop şi de la capăt!

Melodia A diamond în the rough recitată de Valentina Zaharia în cadrul live-ului Stand-up Poetry Guerrilla a fost timp de câteva minute bune o buclă închisă.

Oricât de actor ai fi, sentimentele pe care le-am simţit la auzul performanței ei, au venit cu certitudine din omul Valentina şi, probabil, mai puţin din artistul Valentina. Atunci mi-am răspuns la o întrebare clandestină minţii mele de o perioadă semnificativă de timp: Putem noi, spectatorii, să vedem într-un actor altceva decât suma rolurilor sale?

Are umor şi ştie cum să ia la nevoie şi viaţa peste picior. S-a mutat de curând pe o stradă cu nume respectabil a Bucureştiului, însă povesteşte cum vede totuşi de la geam autobuzele când se retrag seara în depoul lor, Să nu uit totuşi de unde am plecat! şi punctează delicat și cu zâmbet ironic Berceni pe harta imaginară. Camere înalte, mult spaţiu liber la propriu şi câteva obiecte care să-l accidenteze puţin, să creeze dinamică – asta îşi dorea de la noua locuinţă. Recunoaşte că este o gândire teatrală şi până la urmă este perfect justificabil pentru un actor. Îmi place o canapea în care să te poţi scufunda, dar nu neapărat să aibă şi o mie de alte lucruri pe lângă. Şi pentru mine este mai important să pot să respir în spaţiul ăla, parcă pot să gândesc mai limpede.

Valentina Zaharia m-a impresionat în piesa Lumea Dinăuntru, pentru că doar un om inteligent şi onest, un om cu trecut asumat poate, aşa cum şi actriţa afirma la un moment dat, să meargă într-o singură respirație, undeva foarte în adânc și să iasă și la suprafață.

Aceasta este o părere personală, motiv pentru care am vrut să descopăr şi opinia ei despre cum este sau trebuie să fie un actor, cu credinţa că dintr-un răspuns general particularizarea va fi totuşi posibilă.

MS: Care sunt structura umană şi calităţile necesare pentru a fi actor?

Când spui construcţie umană mă gândesc impulsiv la faptul că trebuie să existe în interiorul tău un gol de neumplut şi o nevoie disperată de a fi văzut, cu care apoi, mai devreme sau mai târziu trebuie să te împaci. Am spus cuvintele astea cu o uşoară persiflare asociată extremelor, dar şi cu teamă că un procent de adevăr există aici şi că nevoia şi plăcerea de a fi pe scenă îşi pot trage uneori rădăcina dintr-o astfel de structură sufletească.

Iar ca să poţi să profesezi îţi trebuie o serie de lucruri. Ai nevoie de o acuitate a mişcării, de o conştientizare a spaţiului în care te afli, de articulaţii bune – actorul fiind mereu în picioare şi în mişcare, dar şi de o memorie performantă. Când eram la început mi se părea că a reţine textele este cea mai uşoară parte a profesiei, însă în timp am realizat că ai nevoie de un anumit tip de memorie şi de o exersare permanentă a ei. Sunt spectacole, cum este Lumea Dinăuntru, scrisă de John Elson şi regizată de Catina Drăgănescu, unde joc singură şi este o oră şi jumătate de text pe care trebuie să-l ştiu şi să-l spun. Vocea şi mobilitatea ei este iarăşi importantă.

MS: Am ales, dintre toate piesele în care joci în prezent, să văd mai întâi Lumea Dinăuntru pentru că ai spus la un moment dat că acest spectacol este pentru tine. Cum este pentru tine?

Păi, chiar la propriu. L-am întâlnit pe John Elsom la Festivalul Shakespeare de la Craiova şi dorindu-şi să scrie un text pentru mine, dar neavând suficient timp să facă acest lucru, din două povestiri nepublicate am construit împreună un scenariu pentru o actriţă – un one-woman show.

Le-am ales pentru că au rezonat puternic cu mine şi aveau la bază un subiect ce mă preocupă foarte mult – idea de world within – lumea dinăuntrul nostru. Pentru mine este un teritoriu de explorat aşa cum sunt oceanele sau planeta Marte pentru alte persoane. Mi se pare că ceea ce nu ştim despre noi este mult mai vast decât ce ştim şi că trebuie să analizăm tărâmurile astea. Astfel viaţa ajunge cu adevărat să merite trăită şi îi dă un sens şi în raport cu ceilalţi, pentru că înţelegem de ce ne purtăm aşa cum o facem, cine suntem şi cum putem să ne dezvoltăm. Este convingerea mea cea mai mare.

În plus, mai este acolo un twist, pentru că se vorbeşte foarte mult despre copilărie. În prima parte a spectacolului personajul este fetiţa de 6 ani şi abia apoi, spre final, se transformă în bătrâna pe patul de spital. Şi mi se pare că John a avut foarte multă măsură şi foarte multă dreptate în a scrie cât de important este pentru fiecare, felul în care creştem şi cât de intense şi marcante pot fi pentru noi anumite momente. Mai târziu în viață le realizăm rolul şi impactul formator. Iar relaţia fetiţei cu sora ei muribundă, cu mama ei furioasă şi absentă, poate îngrijorată…expune profund acest subiect.

MS: Ştiu că la vârsta de 5 ani ai primit o casetă unde un profesor de franceză recita Greierele şi Furnica, greşit din punctul tău de vedere. Prin ce este unic modul tău de a transmite un text? Mie mi se pare diferit, dar nu ştiu să îţi explic cum diferit şi vreau să menţionez că atunci când eram în public la Tectonica Sentimentelor am observant câtă linişte se făcea în sală când începeai tu să vorbeşti.

Pot să îţi spun cum este în imaginaţia mea, pentru că altfel nu ştiu cum este perceput. Atunci când citesc un text, şi depinde şi de text, pentru că mi se întâmplă să nu rezonez uneori cu el, este ca atunci când aud un diapazon interior şi iau sunetul produs şi îl transpun în ce joc pe scenă. Ştiu că nu clarifică mai nimic, însă metafora aceasta, este cel mai bun exemplu.

MS: Am înţeles de ce ai ales să reciţi Greierele şi Furnica la Guerrilla Stand-up Poetry, dar melodia, A diamond în the rough? De ce ea?

Am primit-o de la un prieten foarte bun şi înseamnă pentru mine mult, inclusiv felul în care mi-a trimis-o şi momentul. Am simţit că este despre mine at my best, pentru că eu tind să fiu foarte exigentă cu mine şi melodia îmi aminteşte despre cum se poate şi altfel, despre cum poţi să-ţi ierţi şi neajunsurile şi greşelile şi prostiile pe care le faci. Nu trebuie să străluceşti tot timpul şi în unele situaţii poţi să fii doar a diamond in the rough.

MS: Poţi să îmi dai un exemplu?

Este mai mult un aspect de raportare – nu mai acord preocupare prioritară nemulţumirilor pe care uneori le mai am. Acest fel de a privi lucrurile m-a ajutat în această lună de zile la Paris în piesa “Rien, mais là j’ai envie de mourir” regizată de Vlad Chiriţă, unde aveam îndoieli dacă pot să fiu eu fix actriţa aia de care era nevoie acolo, dar alta oricum nu putea să fie, pentru că era despre mine spectacolul. Am acţionat cu mai multă îngăduinţă, putând să acumulez şi să învăţ din greşelile mele. Mi-am dat voie să mă privesc şi prin prisma celorlalţi oameni din echipă, pentru că am avut o echipă care a jucat cu încredere, admiraţie, plăcere şi cu feedback-uri coerente, raţionale, necesare pentru îmbunătăţirea spectacolului. Ce zic eu aici pare banal, dar în fond este o atitudine matură mai greu de întâlnit la artişti. Mărturisesc că înainte eram mai dispusă să mă învinovăţesc pentru toate micile sau marile mele greşeli şi neputințe.

MS: Dar tu unde te potriveşti sau unde te simţi mai bine, în spectacolele unde ai parteneri sau în cele individuale?

Mie îmi este mai bine cu alţi oameni şi sunt mai în control cu alţi oameni pentru că suntem o echipă şi ne ajutăm unii pe ceilalţi. Şi într-adevăr eşti mult mai vulnerabil atunci când eşti singur pe scenă, pentru că eşti într-un permanent dialog cu tine însuţi. Şi întrebarea care se impune este: Cum naiba te surprinzi tu pe tine? Pentru că partenerul asta face, arată, vorbeşte şi este mai uşor să te legi de realitatea concretă a altuia decât de ce este la tine în cap. Întrebare rămâne deschisă, pentu că nici eu nu ştiu cum reuşesc să creez surprinderea.

MS: Crezi că un actor trebuie să joace cât mai divers?

Da. Iar idea asta de one-man/one-woman show mi se pare cam neteatrală şi cred că a apărut odată cu nevoile omului contemporan, pentru că are ceva dintr-un soi de mărturisire, dintr-o luare de cuvânt şi acum cred că oamenii sunt mai dispuşi să vadă asta. În plus, one-man/ one-woman show-urile erau construite pe baza unei excelențe sau măiestrii a actorului, ceea ce este just, însă mi se pare că în prezent, prin ce se întâmplă în lume, tema devine importantă, ceea ce ai de spus devine important, precum şi cine eşti tu ca om, ca artist. Şi atunci este o dublă mărturisire şi de suflet şi de poziţionare în raport cu profesia ta. Şi da, devine un tip de spectacol interesant şi captivant. Dar profund teatrală este relaţia dintre actori, dialogul implicit şi construirea unei scene, pentru că este mai mult despre relaţii, ale noastre, unii cu ceilalţi.

MS: Cum vezi tu diferenţele dintre teatru şi film?

Acum cu un ochi mai limpede pentru că am şi început să fac puţin film şi după părerea mea filmul seamănă cu repetiţiile de teatru, nu seamănă cu spectacolele, deşi multă lume aşa consideră. La repetiții mai schimbi ceva, fiind în același timp foarte prezent și receptiv la schimbare, dar nu ai această preocupare a celui care te privește.

MS: Mă gândesc că nu există nici teama aia de a greşi în faţa oamenilor…

Ba da, teama există. Din clipa în care auzi “Acţiune!” ştii că eşti în vizorul obiectivului. Aşa cum ai conştiinţa spectatorului ai şi conştiinţa camerei, a faptului că eşti înregistrat. Important este unde o plasezi ca să nu te gândeşti la asta.

MS: Există un actor pe care îl admiri şi cu care ţi-ar plăcea să joci?

Vreau să spun în cel mai sincer mod cu putinţă că vreau să joc mai mult alături de colegii de la Unteatru. Cred că echipa de acolo este constituită din nişte artişti adevăraţi, care crează şi de la care pot spune, aşa cum se tot menţionează clișeic în toate revistele glossy, că am avut de învăţat.

MS: Ce apreciezi la John Elsom?

Este dificil de spus. Ne cunoaştem de 4 ani şi…faptul că este atât de dedicat lucrurilor pe care le face şi foarte competent. Nu are multe proiecte, dar pe cele pe care le alege le face foarte bine şi cred că asta vine din dedicaţia lui, care este o combinaţie între rigoare şi pasiune. Are un soi de insistență şi duce lucrurile până la capăt, performanță la care sincer aspir şi eu.

MS: Crezi că instinctul tău este unul bun, sau toate instinctele sunt bune?

Cred că instinctul trebuie mereu completat cu raţiunea. Nu cu prejudecăţi, nu cu ceva ce ai judecat înainte, ci trebuie să îţi înţelegi instinctul şi să fii tu în control. Este ca un cal pe care îl călăreşti tu, el are forţă să te ducă unde vrei, dar tu îl ghidezi.

MS: Cum ai vrea să ajungi la bătrâneţe?

Am şi eu imagini ca toată lumea despre cum bătrâneţea ar trebui să fie despre un om care se cunoaşte destul de bine pe sine, este înţelept, generos cu ceilalţi şi, tricotează sau nu, este un reper pentru generaţiile viitoare. Dar acesta este doar un profil care pentru mine acum este foarte neclar. Sunt puţin speriată şi nesigură, pentru că mi-am pus şi eu întrebările astea şi pentru că nu ştiu către ce evoluez, când voi înceta să evoluez şi dacă pot să duc până la capăt procesul acesta.

Eu cunosc suferinţa fizică şi mijlocit şi nemijlocit şi ştiu că bătrâneţea este legată de suferinţă, plus că nu ştiu cum te raportezi la un corp care nu te mai ascultă şi la idea de automomie care decurge de aici. Dar, nu cred că poţi să ştii până nu ajungi acolo: cum este să ai mai puţini ani de trăit decât ai trăit deja. Pe cei care se grăbesc să răspundă la asta îi privesc cu un oarecare scepticism.

 

Mai multe despre activitatea actriței Valentinei Zaharia poți găsi pe web-site-ul Unteatru si pagina personală de Facebook.