Teodora Migdalovici: Diplomaţia privată e o scenă mai eficientă şi mai interesantă decât protestul de piaţă.

By octombrie 9, 2018

Teodora Migdalovici

From: București Born on: Decembrie 1975 Occupation: Diplomat, om de strategie, keynote speaker, autor, consultant, creator de brand.

“Aveam câţiva ani şi credeam în poveştile lui Aladin. Într-o zi, am luat covorul din cameră. L-am scos pe fereastra balconului şi mă aşteptam să se execute: “Zboară! Stai drept, vreau să mă urc, plimbă-mă prin lume!“

În principiu, oamenii au nevoie de o organizare – a lucrurilor, evenimentelor, relaţiilor –  dar mai ales au nevoie de clara poziţionare a celorlalţi, pentru a funcţiona în parametri. Aşa ne e setarea mentală, pe o structură de cutii şi cutiuţe perfect delimitate. Îi dăm de lucru sau îi dăm pace când întâlnim persoane atipice. Şi atunci le luăm la întrebări, le sucim figurativ pe toate părţile, le ciupim să vedem dacă sunt reale şi fac vânătaie şi le obligăm să treacă pe lângă cutiile noastre de carton, doar, doar, s-or potrivi într-una. Şi dacă da, le facem vânt cu savoare şi le trântim capacul, tot de carton, în faţă. Avem nevoie de o orânduială, pentru că nu prea ştim să gestionăm diferitul.

“Băi, Teodora, eu nu îmi dau seama cum eşti tu. Nu reuşesc să te pun în nicio căsuţă…” i-a spus cineva de curând. Sunt convinsă că n-a fost nici prima, şi n-o să fie nici ultima persoană care o să-i zică sau care-o să gândească asta.

Şi pot să înţeleg. Teodora Migdalovici, chiar este un om greu de încadrat în şabloane presetate. Soluţia e simplă: nu eticheta, nu delimita, nu pune label-uri. Ia omul aşa cum e.

Teodora este ambassador Lions Festivals în România, fondator al The Alternative School for Creative Thinking şi MEALCHEMY.COM (platforma de personal branding şi success management), este speaker la conferinţe internaţionale de comunicare şi susţine cursuri de creativitate pentru agenţii sau clienţi din toată lumea.

Cel mai recent proiect la care lucrează simultan, pentru o ediţie locală şi una dedicată Orientului Mijlociu? #LadiesFirst, un instrument de mapare a industriilor creative din perspectiva diversităţii şi a culturii locale contemporane.

El se înscrie în lista proiectelor Love And Lobby, primul demers de diplomaţie privată, căruia îşi propune să i se dedice în următorii ani şi sub umbrela căruia integrează toate proiectele de promovare a României creative la festivalurile de clasa A, croite de ea în ultimii 15 ani.  După ce şi-a terminat studiile de diplomaţie, a realizat că nu munca într-o ambasadă o va face fericită, ci lansarea unui demers similar, dar privat.

Explorând toate aceste proiecte aparent insulare din biografia Teodorei, nu e neapărat simplu să extragi esenţa definiţiei personale.

Privind cu coada ochiului spre covorul care, încăpăţânat, a refuzat să ignore gravitaţia, poţi vedea cum şi-a construit propriul război de ţesut, prin fiecare mişcare profesională. A creat, ea însăşi, covoare persane zburătoare care au sfidat legile newtoniene şi au condus-o spre destinaţiile la care aspiră.

Rădăciniile ei sunt inegal reclamate de polonezi, ucraineni, evrei, posibil ceva turci şi români, dar Bucureştiul este teritoriul unde a crescut. Şi cu toate că e puternic legată de România, vibraţia bazarului – intersecţia mai multor culturi, face parte din personalitatea ei. “Oriunde m-ai pune, pentru mine este acasă. “Du-mă în Franţa şi zic: acasă. Istanbul? Acasă. Tel Aviv? Acasă. Bali? Acasă.”

Crede mult în etimologia numelor din familie.

Amprenta semnificaţiei lor îşi spune cuvântul în caracter şi în personalitate. “De curând mi-au picat ochii pe un carnet de clasa a 7-a, al bunicului. Tatăl semna, dovada că a luat notă de progresul elevului Anton. Aşa i-am văzut semnătura în clar. Pe străbunicul îl chema Franz Migdalyewicz. Numele s-a romanizat, prin bunici, în Migdalovici, dar a păstrat rădăcina lui Migdal, o structură atât de veche încât în Hebrew (ebraică) înseamnă ceva (turn, punct de observaţie), iar în arabă altceva (elegant, rafinat). Pe bunicul din partea mamei îl chemă Bunescu. Miroase ca o pâine caldă, pe care ai pus unt bun şi sare. Ai aici tot codul de viaţă – trebuie să fii un om bun şi să ai radarul setat pentru energia pozitivă şi tot ce vine la pachet cu ea”, povesteşte Teodora.

Are un imens fler pentru potenţial, recunoaşte ideile bune şi persoanele valoroase. Dacă în cazul ideilor, mecanismul de identificare e simplu “o idee bună se simte mai întâi epidermic, iar mai apoi, dacă are magnetismul necesar, reuşeşte să te scoată din context şi, în cele din urmă, din timp”, în cazul oamenilor lucrurile nu sunt aşa de uşor de explicat. Ştie la ce calităţi vrea să rezoneze, dar ştie şi aspectele de netolerat –vezi lipsa de empatie, opacitatea, ego-ul fără limită şi gossip-ul. “Sunt probleme de caracter pe care nu le pot depăşi. Nu pot lucra unde receptivitatea e zero, unde contează demonstraţiile de putere, ierarhia per se şi ignoranța absolută, nici măcar de dragul banilor. Impostura atrage impostură şi nu vreau să fiu acolo când apar consecinţele”.

Pentru că involuntar oamenii pe care-i cunosc îmi activează memoria, povestea Teodorei mi-a reamintit, la rândul ei, de Richard Florida, cu al lui The rise of the creative class: “Access to talented and creative people is to modern business what access to coal and iron were to steel-making.”

Foto: LadiesFirst, The Embassy Festival

MS: Eşti un om cosmopolit. Călătoreşti enorm. Cum este acasă, în România?

România e locul unde aduc energia pozitivă şi informaţia valoroasă, luată de peste tot din lume. Aici vin cu esenţele preţioase. Le etalez cu grijă şi le servesc drept inspiraţie pentru oameni receptivi la nou, prin fiecare eveniment şi proiect pe care îl fac.

Până la urma asta e povestea din spatele tuturor iniţiativelor mele – am o plăcere absolută în a împărtăşi lucrurile învăţate, trăite sau observate. România, cu toate provocările ei, “m-a făcut om” şi îi sunt extrem de recunoscătoare. În plus, dacă reuşeşti aici, reuşeşti oriunde.

M-am născut cu cateva zile înainte de Craciun.

Ziua în care făceam 14 ani şi în care ar fi trebuit să-mi iau buletinul, a fost şi ziua în care am văzut pentru prima dată la tv tineri de vârsta mea, aşezaţi în stive, împuşcaţi şi dezbrăcaţi. Era decembrie 1989. Mama nu ne-a lăsat să ieşim în stradă. Am plâns ore în şir şi mi-am promis, că dacă mi-a fost dat să trăiesc, când alţii ca mine sau doar un pic mai mari au sfârşit ciuruiţi, în stivă de cadavre, o să mă asigur că nu trăiesc degeaba şi că las ceva în urmă. Nu pot decât să sper că sunt pe drumul cel bun.

MS: Ţi se spune uneori că eşti desprinsă de realitate. De ce?

Da. Nu-mi permit să contrazic. Am o conexiune destul de puternică cu stratosfera, unde ideile, planurile şi creatorul din mine se simt excelent. Orice e azi palpabil şi materializat, a început de la o idee, nu ? E normal să ai radarul setat pentru asta, înainte de orice. Noroc cu o mamă foarte lucidă şi pragmatică. De la ea am învăţat să stau cu picioarele pe pământ, chiar dacă am capul în nori. Dacă vrei o definiţie, lucrurile stau cam aşa: pe cât sunt de “dreamer”, pe atât de sunt de “doer”, de capabilă să fac lucrurile să se întâmple.

Materializez incredibil de repede, când îmi pun focus-ul şi energia la contribuţie. Şi da, recunosc, am o doză de inocență, idealism, spune-i cum vrei, la care nu sunt încă pregătită să renunţ, chiar dacă am trecut de 40 de ani. Uite un exemplu: Călătorind, am descoperit lumea aşa cum n-o s-o vezi niciodată în media mainstream. #LadiesFirst, în sine, prin ediţia de Middle East, e o ocazie să aduc un pic de lumină, în mulţimea de clişee pe care le descoperi în media, când vine vorba de Orientul Apropiat. Numărul celor care nu cred că mai există ceva dincolo de terorism, cămile, fundamentalism şi femei sub papuc, este dezarmant de mare. Simt nevoia să fac puţină dreptate unei regiuni extrem de diverse, cu oameni fascinanţi, în care e loc şi pentru frumuseţe şi pentru artă şi pentru inovaţie şi pentru toleranţă. Deşi e un proiect costisitor şi complex, n-am nicio îndoială că voi găsi suportul financiar necesar, tot aşa cum s-a întâmplat şi cu ediţia românească a proiectului, în 2018. Pur şi simplu sunt proiecte unde merg pe principiul invers: “întâi demonstrează ce poţi face şi apoi pleacă în căutarea finanţărilor”. Nu e o formă de naivitate, ci de respect pentru cei de la care vrei să primeşti injecţia de capital.

MS: Pentru că un context este important, care este genul de inovaţie pentru care România este pregătită?

Tech. Românii au rezonat la tech de pe vremea când ne jucam de-a piloţii, cu primele avioane şi mai pe urmă, în epoca Politehnicii, a Facultăţii de Fizică, a spaţiului de la Măgurele.

Generaţia părinţilor a preferat să facă alegeri sigure într-o perioadă instabilă. Pentru a evita politica şi implicaţiile asocihhhate, au optat pentru matematică, fizică, chimie, toată parafernalia inginerească, alegând să se ascundă în spatele cifrelor şi al ecuaţiilor. Generaţia mea era nebună după informatică, e cumva normal ca Zetterii de azi să mănânce tech pe pâine.

MS: Ai în familie matematicieni şi oameni aliniaţi la ştiinţele exacte. De ce nu şi tu ?

Am trăit într-o familie atipică, cu bunici paterni refugiaţi în România de groaza războiului şi bunici materni cu atitudine şi reflexe de burghezie prosperă.  Am trăit la limită a două lumi: lumea disciplinei, a severităţii, a invenţiilor, a chiverniselii şi focus-ului antreprenorial din partea bunicilor paterni şi lumea rafinată, cu chef de viaţă, ghicit în cafea, rochii de casă de mătase, costume albe şi manichiură impecabilă la sfârşit de zi, în partea cealaltă. Bunicii materni nu şi-au revenit dupa ce-au fost deposedaţi de comunism, dar din puţinul pe care îl aveau, ştiau să trăiască foarte frumos. Făceau, cum s-ar spune, din rahat – bici.  Am ales stilistica boemă, arte, literatură – mi se părea imposibil să ating gradul de sofisticare pe care tata sau mătuşile matematiciene le aveau,  dar azi găsesc că poezia, matematica şi filosofia au mai multe în comun decât oricând. Ca să înţelegi matematica dincolo de mecanică, ai nevoie de lecturi, timp, cultură, probabil maturitate. Dacă m-aş apuca să studiez mate acum, cred că mi-ar plăcea extrem de mult. M-am mai copt ceva, văd lucrurile altfel. Oricum, visez să-mi găsesc timp, să scanez paginile cu ecuaţii scrise de tata şi să fac din ele o colecţie de tapet. Le găsesc extrem de frumoase, la propriu. Probabil într-o casă următoare, aşa vor arăta pereţii câtorva camere. Tata îmi împuia capul cu eleganţa ecuaţiilor, dar garantez că se referea la altceva când vorbea, nu la aşezarea lor grafică în pagină. Pentru mine însă, o ecuaţie transformată în tapet e un tribut implicit pentru matematică şi pentru tata.

Foto: Anton și Olga Migdalovici

MS: Ţii prezentări memorabile, peste tot prin lume. Ce le face unice?

Dincolo de şansa de a explora, de peste 18 ani, cele mai relevante evenimente creative ale lumii ca să mă asigur în felul ăsta, că sunt la zi cu informaţia, mă expun, cât de mult pot, la evenimente şi experienţe culturale, la artă în toate declinările. Bat muzeele lumii, rezonez şi la istorie şi la experimentul contemporan şi am o slăbiciune absolută pentru arhitectură sacră, indiferent de denominaţie.

Înainte de orice prezentare am aceleaşi emoţii, chiar dacă fac asta de peste 20 de ani. Cât despre “tehnica” prezentărilor, lucrurile sunt simple – îmi place să intrig, să provoc, să-i fac pe oameni să zâmbească, să se întrebe, să privească în sinea lor până ajungem la “aha”.  Îmi structurez un parcurs mental aliniat în contrapunct cu vizualurile şi gata, la fapte. Las loc şi de spontaneitate, nu învăţ niciodată pe de rost un speech.

Ah, şi am o dependență absolută pentru metafore şi vizual cu substanţă. Unul dintre motivele pentru care circul cu frenezie prin toate muzeele şi galeriile lumii, e că am nevoie de surse memorabile pentru retină, pentru toate poveştile pe care vreau să le spun în prezentări.

Foto: Sculptură – Daniel Firman, Würsa à 18.000 km de la terre, 2006-2008

MS: Eşti un om care urmăreşte performanţele. Ce înseamnă pentru tine să pierzi?

Nu prea se întâmplă să pierd… (râde).

Privesc eşecul prin lentila optimistului lucid. Ce zic unii că se cheamă “eşec” e doar o etapă pentru un plan mai mare, e contrapunctul care pune în valoare restul construcţiei. Tratez fiecare blocaj ca pe un indicator reflectorizant, care îmi arată cu claritate direcţia pe care ar trebui s-o apuc. Iau refuzurile ca pe un drum necesar spre afirmativul de care am cu adevărat nevoie. Cu genul ăsta de atitudine, transform orice rateu de moment, în combustibil pentru alte direcţii şi alte proiecte care mă fac fericită. Din starea aia bună, contaminez tot în jur şi reuşesc să atrag în cele din urmă rezultatul de care am nevoie.

Mereu îmi zic că eşecul nu e altceva decât o problemă de timp: nu ai fost destul de perseverentă, deci continuă.

Motto-uri care mă ghidează:

  • Din rahat, bici.
  • Când n-ai pâine, mănâncă cozonac.
  • Dacă n-avem un drum, facem unul.

MS: Despre bani…

Banii sunt o consecinţă, nu un scop. De-asta, niciodată n-am avut un target din a face bani, ci din a face ceva cu banii, deşi m-am descurcat de cele multe ori şi fără ei. Şi asta pentru că ei n-au fost niciodată miza. Mereu mi-am zis că dacă fac treabă bună, resursele nu vor întârzia să apară. E o teorie confirmată fără greş de practică. Am fost crescută ca o moştenitoare, bunicii mei paterni reuşiseră până spre finele vieţii lor să fie foarte prosperi şi asta, în condiţiile în care au venit în România cu doar două valize, săraci lipiţi, fără să ştie până la capăt şi impecabil limba ţării de adopţie. Au avut însă inteligenţă, instinct antreprenorial, au înţeles societatea şi de ce avea ea nevoie. Aşa că au construit un business din crearea bulbilor de plante exotice sau din dezvoltarea spectaculoasă a celor locali. Aşa se face că în imensa lor gradină erau tuberoze bătute, cu carnație consistentă şi parfum incredibil, erau dalii cu pălăria cât floarea soarelui şi trandafiri ca salcâmii. O poezie. Au înţeles că florile erau o monedă alternativă foarte puternică în societatea comunistă, dincolo de cafea, ţigări şi blugi. A fost o vreme în care oamenii aveau bani, dar n-aveau ce să cumpere cu ei. Aşa că florile bunicilor mei, atât de diferite de orice altceva, se vindeau bine de tot. Deşi reuşiseră să ajungă la bunăstare, erau foarte cumpătaţi cu tot ce însemna cheltuieli. Dar dacă e ceva unde familia mea n-a făcut niciodată economie, asta e educaţia. Importantă era educaţia şi ce poţi face cu ea, oriunde ai ateriza în lumea asta. La Revoluţie, bunicii au investit banii în mod neinspirat, finanţând, alături de alte câteva sute de români care şi-au pus şi ei economiile de-o viaţă în acest proiect, lansarea uneia dintre cele mai influente bănci din România. Din păcate, la un an de la fondarea băncii, iniţiatorul proiectului bancar, un tenismen de renume, a reemis un număr masiv de acţiuni, astfel că valoarea celor de cu un an în urmă a scăzut dramatic. Acţionarii majoritari au devenit minoritari şi toate economiile lor au rămas captive în acest malaxor al acţiunilor reemise constant şi al profitului permanent reinvestit. La 18 ani, în loc să am toate privilegiile, am pornit la drum cu buzunarele goale, dar cu o mentalitate de principesă. Niciodată nu m-am comportat ca şi cum mi-ar lipsi banii, pentru că deşi nu-i aveam în cont şi buzunare, gândeam nelimitat, gândeam la scară mare, aveam nişte generozităţi incredibile, şi asta venea de la libertatea pe care ţi-o dă certitudinea că ai absolut tot ce-ţi trebuie, că nu-ţi lipseşte şi nu-ţi va lipsi niciodată, nimic – vezi, ăsta era modul în care fusesem crescută. Când mă uit înapoi, mi se pare absolut incredibil acest pattern inculcat de familia mea, pentru că el mi-a permis să visez nelimitat, să găsesc în mod natural soluţii care pentru majoritatea ar fi fost de neaccesat, să fac lucurile complicate să pară uşoare şi chiar să fie.

Banii sunt un profesor remarcabil. Când nu-i ai, dar vrei să-ţi bifezi obiectivele, ei te învaţă, inclusiv prin absență, să găseşti soluţii alternative, care se dovedesc mult mai smart, mai amuzante şi mai eficiente. În plus, din respect pentru instituţia discipolatului, mi-am impus ca în primii mei zece ani de muncă să nu conteze cât câştig. Aşa că în multe împrejurări, cel puţin la început, eram underpaid. Ştiam şi nu-mi păsa. Era important să am atâția bani încât să-mi pot lua oricând un bilet de avion spre Franţa, unde locuia iubitul meu din facultate. Dar dincolo de asta, tot ce mă interesa era să muncesc învăţând şi să învăţ muncind. Eu cred că a fost o strategie sănătoasă, pentru că am făcut focus pe arta de a face lucruri la zi cu trendurile internaţionale pe care le scanăm constant, repede şi bine, indiferent de domeniul în care mi-aş fi exersat ideile. După perioada asta, totul a început să meargă din ce în ce mai bine şi anii în care am investit constant în educaţia mea de comunicator au adus dobânzi onorabile.

Îmi plac banii, în măsura în care ei îmi oferă libertate, dincolo de cea interioară, care e, probabil, cea mai importantă. Dar libertatea de a călători, de a cumpăra lucruri frumoase, de a accesa experienţe altfel inaccesibile, de a face cadouri speciale prietenilor, toate sunt legate într-un punct sau altul de bunăstare financiară. Nu pot fi altfel decât recunoscătoare pentru ea.

Foto: LadiesFirst

MS: Eşti fondatorul celei mai longevive şi mai complexe platforme de personal branding. Lucrezi pentru antreprenori, CEO şi personaje influente. Prin portretele tale, însă, ce vrei să transmiţi?

La ME.ALCHEMY nu avem o adresă de contact. Mesajul de pe site zice aşa: “roagă un foarte bun prieten să te recomande”. Cum poţi duce mai departe povestea unui business atât de discret, în care nu expui imaginile clienţilor, oricât de iconice ar fi devenit ele şi oricât de importanţi – cei care ţi-au accesat serviciile?

Poţi face proiecte publice, cum a fost “Chapeau, Madame” sau cum e cel de la #LadiesFirst, unde fiecare doamnă prezentă în revistă, a primit experiența ME.ALCHEMY – un shooting profesional, cu make up, recomandări de stil şi fotografie de top, la pachet. Dar dincolo de proiectele publice, cred că nimic nu poate “vinde” mai bine ce fac la ME.ALCHEMY, decât modul în care aplic teoriile pe propria imagine. Îmi place să experimentez cu mesajele, să mă joc de-a codul şi de-codul în portret. Rezonez mult la ironie sau umor în fotografie şi îmi place să nu mă iau excesiv în serios. La un shooting recent, făcut la IQOS, am avut pe post de background nişte cercuri aurii. După crop, a rămas doar capul, cu ceva uşor asociabil aureolei. Mi s-a părut amuzant să provoc audienţa la reflecţie, mai ales că cine mă cunoaşte, îmi ştie deschiderea spre spiritual. E un portret care intrigă: ce-a vrut să zică autorul? Că doamna o fi vreo sfântă? E serioasă sau glumeşte? E un emoticon tradus în foto sau se vrea o replică după vreun ulei celebru? E despre inocență? Cu ce (n)-a greşit? E despre cum suntem sau, de fapt, e despre cum ar trebui să fim noi, toţi? Despre cum ar trebui să arate aspiraţiile noastre? Ştiţi vorba: “când te uiţi la stele, poate n-ajungi la ele, dar sigur nu mai stai în noroi”. Am auzit, deci, o mulţime de comentarii, unele mai interesante şi mai amuzante decât altele, unele care m-au acuzat de impietate, de ireverenţă şi altele, direct, de aroganţă. Nu m-a deranjat. Oricum, într-o imagine, fiecare vede ce poate sau ce vrea şi modul în care te uiţi la un portret, mai ales dacă e din sfera cu mesaje ambigue, spune mai multe despre privitor, decât despre subiectul fotografiei. Deci nu mă indispun comentariile, oricât de diverse ar fi ele. Dimpotrivă. Eu cred că misterul, punctual controversa şi ambiguităţile bine calibrate în fotografie îi provoacă pe oameni să gândească mai mult, să lase indiferența de-o parte, să iasă de pe pilot automat. În portretele mele fac experimente pe care probabil nu le-aş încerca neapărat cu clienţii, deşi, cu cei mai curajoşi dintre ei, am avut povești memorabile în proiecte internaţionale – de la shooting pe un circuit de formula 1 la shooting pe terenul de golf al unei familii de aristocraţi.

Foto: Portret, TM, Qreator by IQOS

MS: Cum arată o ambasadă privată în viziunea ta şi când crezi că o să devină un concept uzual pentru toată lumea?

Diplomaţia privată cred că va face carieră. Mai cred că în mai puţin de 20 de ani, ambasadele private și entitățile asimilabile lor vor fi cele care vor conta în narativul identităţii naţionale, infinit mai mult decât structurile oficiale, de stat. Explicaţiile sunt simple: structurile oficiale sunt anchilozate, se mişcă extrem de greu, nu toţi cei din lanţul trofic al luării deciziilor sunt nişte competenţi remarcabili, de multe ori deciziile sau finanţările au mai multă legătură cu interesul personal, de conjunctură sau al politicii de moment şi mai puţin sau deloc cu interesul naţional. Cei care optează pentru diplomaţia privată o vor face din convingere, cu pasiune, cu dedicaţie şi cu competenţă.

În viziunea mea, diplomaţia privată e o scenă mai eficientă şi mai interesantă decât protestul de piaţă, oricât de justificat ar fi acesta. Diplomaţii privaţi se vor mişca repede şi bine, pentru că modelul şefiilor fără sfârşit va face loc unui comportament de tip antreprenorial, din seria lui “zis şi făcut”. Au şi alte resorturi, pe viitorii diplomaţi privaţi îi va interesa în mod dezinteresat (ce paradox) reflexia identităţii naţionale în lume. Pe ei nu-i va interesa să facă avere pe spezele statului, nici reputaţie. Miza lor va fi să se asigure că vocea naţiunii lor, prin talentele lor, prin poveştile lor identitare netrucate de politicul conjunctural, ajung mai departe, în lume şi trăiesc dincolo de sezoanele guvernamentale. Diplomaţia privată are, în viziunea mea, declinări în lobby pentru cultură, ethosul şi arta naţiunilor, pentru talente şi elite şi va conta enorm în demitizarea clişeelor, a ştirilor false şi a informărilor deformate despre naţiuni şi mă refer mai ales la cele despre care masele nu ştiu mare lucru, iar ce ştiu e, cel mai probabil, greşit.

Foto: LadiesFirst

Mai multe despre activitățile și proiectele Teodorei Migdalovici pot fi găsite pe pagina sa de Facebook, Instagram și pe platforma The Alternative School for Creative Thinking.

Digiprove sealCopyright secured by Digiprove © 2018

LATEST INTERVIEWS

Cătălin Ștefănescu

"Obişnuinţă nu e deloc."