Miruna Berescu: Sunt secvenţe dintr-un film la care 4000 de oameni tac la unison.

By aprilie 7, 2019

Miruna Berescu

From: București Born on: 24 Ianuarie 1976 Occupation: Director Festival Anonimul, Director Artistic DaKINO, Producător

Miruna Berescu este directorul Festivalului Internațional de Film Independent Anonimul încă de la prima ediţie din 2004 şi directorul artistic al Festivalului de film DaKINO, unde, la vârsta de 20 ani, a fost mai întâi spectator. O tânără trăită în comunismul limitat, ca acţiune, vorbă, informaţie sau hrană, cu mamă profesoară de latină şi tată inginer, a descoperit abia după revoluţie că lumea este altfel decât o trăise ea. Iar odată ce porţile s-au deschis, a văzut primele filme franţuzeşti sau englezeşti, ceva total diferit faţă de cele româno-rusești televizate până atunci pe canalul TVR2. S-a lipit definitiv de promisiunile cinematografice când la 16 ani a rămas uimită de o proiecţie a regizorului Peter Greenaway, cea dintâi “bornă”, aşa cum numeşte Miruna momentele în care privirea pică altfel. Apoi, a continuat din film în film până la festivalul de film şi până la întâlnirea cu Dan Chișu, fondatorul DaKINO. A părăsit după niște ani proiectul (nu definitiv), pentru a răspunde provocării Anonimului. “Am avut mână liberă, mi s-a permis să fac ceva în care nu credea nimeni”, spune Miruna despre momentele de start ale Anonimului.

“Mă bucur că eşti în meseria pe care ţi-ai dorit-o dintotdeauna”, i-a spus de curând una din colegele de liceu cu care a reluat legătura. Nu ştia ce să zică şi a pronunţat un “Daaa…” mai prelung şi neîncrezător. Încă nu realizează cât de vizibilă era atunci pentru ceilalți atracţia ei către film.

Tot citisem despre acţiunile ei de autonomie din liceu, când oferea din cunoştinţele dobândite de engleză şi calculator celor începători, şi am întrebat de unde a venit nevoia de independenţă. “Era mai mult decât independență, era înţelegere”, mă corectează Miruna. “O înţelegere chiar şi a părerii altcuiva, care nu trebuia să fie neapărat ca a mea. Cred că asta era de fapt. Pricepeam cum stau lucrurile şi nu mă deranja sau supăra că era cineva împotriva mea. Chiar şi acum, împart cu mama păreri foarte diferite, pe subiecte care sunt importante pentru mine şi am înţeles că există armonie şi acolo unde părerea nu e la comun. În plus, mi-am dorit mereu să nu fie nevoie să mă împrumut sau să le cer bani părinţilor pentru ce voiam eu să fac la vârsta aia. Îmi făcea plăcere să ies cu mama la o cafea şi să plătesc eu.”

Foto: FIF din Sarajevo, arhivă personală

Pentru mine, numele Miruna Berescu înseamnă film. Pentru unii e Anonimul, DaKINO, doamna director sau doamna producător (Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor).  Pentru alţii e doar Miruna. Pe cea din urmă voiam să o întreb ce caută ea la un film. Şi iată ce mi-a răspuns:

MS: Miruna, ce cauţi tu la un film?

Depinde de scopul pentru care îl văd.

Dacă este pentru mine, cu siguranţă merg la cinema, fiindcă am nevoie de atmosfera de film. Sunt omul care nu se uită deloc la trailere, motiv pentru care aştept să văd cum este şi unde mă duce, asta dacă mă duce, fiindcă nu toate reuşesc să îmi prindă atenţia şi să o şi păstreze până la final.

Profesional, nu mă uit la incredibil de multe filme, pentru că întreaga echipă de la Anonimul, ştie exact stilul şi nevoile festivalului şi astfel e simplu să identificăm filmele potrivite.  Ionuţ Mareş, responsabil de selecţia la scurtmetraj, urmăreşte un număr mai mare de producţii, iar el poate ajunge până la 300 sau 300 şi ceva de filme vizionate.

În rest, eu intervin mai mult atunci când sunt câteva lungmetraje în plus, după selecţia făcută de Ludmila Cvikova, şi îmi aduc propria părere, spun ce cred eu că se potriveşte mai bine pe construcţia “film din nord” a festivalului.

Dar, în general nu caut ceva anume, nu am o listă de criterii personale de bifat, ci aştept feeling-ul acela, călătoria.

 

MS: Cat de mult contează idea unui film?

Idea este importantă, dar povestea este şi mai importantă decât idea. De altfel, poţi să-ţi omori o idee foarte bună prin în felul în care o povesteşti. De cele mai multe ori nu este vorba despre poveste, ci despre modul în care o spui. Eu, ca spectator, mă uit la un ecran şi atunci, pe lângă ce mi se spune, contează mult şi cum mi se spune. Estetica. Sunt convinsă că asta face diferenţa între un film bun şi unul memorabil.

Mi-ar plăcea să pot lua o idee, chiar şi banală şi să o dau pe mâinile unor regizori geniali, precum Kar Wai Wong sau Yorgos Lanthimos şi să vedem rezultatele. Sunt sigură că ne-ar uimi. Dacă te uiţi la filmele produse de cei doi până acum şi vezi atmosfera creată, estetica, detaliile, începi să te întrebi dacă idea şi scenariul sunt mai puţin importante decât felul în care le trece regizorul prin mintea lui. Mie asta mi-ar plăcea să ştiu! Ce este în capul domnului Lanthimos, a lui Kar Wai Wong sau a lui Chan-wook Park. Pentru mine filmele lor sunt absolut fascinante. Stau şi mă întreb cum un om atât de deştept, precis şi articulat ca Chan-wook Park, poate să mă dea cu capul pe spate. Cine este impresionat de filmul lui, va rămâne impresionat. Iar Yorgos Lanthimos este un regizor grec foarte talentat, care reuşeşte să transpună în film ceea ce este în capul lui (şi numai el ştie ce este în capul lui). Cred că aici au probleme mulţi oameni talentaţi: în a pune pe ecran ceea ce au în minte. Yorgos face asta fantastic de bine şi eu cumva pot să confirm prin propria mea experienţă, fiindcă după ani de zile de la vizionarea primelor lui filme, încă îmi amintesc secvenţe întregi. Mi-au rămas în memorie ca nişte scurtmetraje foarte scurte.

Un joc asemănător celui în care dai idea banală unor minţi extraordinare am încercat cu ceva timp în urmă, când am creat 3 scurtmetraje sub titlul de Omnibus Anonimul – o serie de producţii cu fir comun (fie că este tema, premiza sau un turning point) realizate de regizori diferiţi. Andi Vasluianu, Dorian Boguță şi Emanuel Pârvu au fost cei care au acceptat propunerea noastră în 2008.

Idei pentru altfel de proiecte sunt multe şi diverse, însă de la concept până la produsul finit trec uneori şi ani, iar de multe ori bugetul este unul dintre impedimente.

Foto: Andra Mirea

MS: Câtă inovaţie, cât nou trebuie adus de la an la an, într-un festival care există de 28 de ani, respectiv de 15?

Sunt 2 proiecte foarte diferite. DaKINO este în Bucureşti, Anonimul în Sf. Gheorge, primul mai are de recâştigat câte ceva din punctul meu de vedere, celălalt are nevoie de un conţinut extraordinar de bun, dar şi de multă muncă, fiindcă nu se reduce totul la titluri pentru a aduce oamenii până în Deltă.  Cumva, la DaKINO cred că este mai prezentă nevoia de nou, dar păstrând structura astfel încât să nu confuzăm spectatorul, să ştie că vine la acelaşi festival. Pentru mine DaKINO este legat de Palatul Copiilor, locul în care era el organizat pe vremea când eu eram în public. Îmi aduc aminte cum s-a lăsat cu geamuri sparte, fiindcă spectatorii nu mai aveau loc în sala filmului Kill Bill şi a mai fost nevoie de o proiecţie în seara următoare. Sau cum din 300 de oameni s-au făcut 800 la The Tree of Life, al regizorului Terrence Malick, iar curtea MȚR-ului a devenit dintr-o dată prea mică. Se stătea “într-un picior” sau prin copaci. A fost o nebunie atunci.

Deci, DaKINO, a avut multe case, Palatul Copiilor, Cinema Patria, Cinema Scala sau MȚR.

În schimb, la Anonimul, Sfântul Gheorghe a fost sfânt. Eu ştiu locul ăla în haine de festival sau aşa cum arată în cele 2 sau 3 vizite pe care le facem pentru pregătiri. Îmi este imposibil să văd în afara festivalului, deoarece mintea mea concepe doar atmosfera aia.

După toţi anii ăştia în care am făcut festival cred că respectul pentru publicul tău este cel mai important, oricâtă inovaţie ai aduce. Consumatorul final, pe care îl ai în vedere tot timpul, este cel care vine şi stă în faţa ecranului, deci nu te pierzi şi nu uiţi că pentru el faci totul. Aşa cum şi eu simt seriozitatea şi efortul cu care colegii mei, din ţară sau din afara ei, au făcut lucrurile în proiectele pe care le coodonează, aşa simt şi oamenii de la DaKINO sau Anonimul.

 

MS: Miruna, în timpul Anonimului cum eşti şi cum te simţi?

Sunt destul de agitată, mă uit într-una după oameni, vreau să ştiu câţi au venit, câţi s-au înregistrat şi în general totul se învârte în jurul lor. De simţit, simt profund momentele incredibile de tăcere. Sunt secvenţe dintr-un film la care 4000 de oameni tac la unison. E ireal. Şi mai sunt şi momentele în care privind de undeva din spate văd şi ecranul, dar şi cerul de la Sfântul Gheorghe plin de stele.

Mi-am zis că după atâţia ani de organizare, poate ar trebui să savurez alături de întreaga echipă tot ce oferă prezentul. Este un proiect care cere mult, dar dă şi mult. Din păcate, s-a întâmplat des să mă bucur de festival, abia la întoarcerea în Bucureşti. Şi nu trebuie să fie aşa, nu trebuie să mă minunez de cât de frumos a fost după ce s-a terminat, ci să trăiesc atunci, pe loc, fiecare moment.

***

Mirunei îi plac lucrurile mai greu de făcut, deşi nu s-ar numi competitivă. Îi plac activităţile noi, prin care învaţă de la alţii sau ea de la ea, aşa cum preferă şi mobila nouă, minimalismul… filmele nordice.

“Am vrut să fac matematică…”, îmi explică ea, când i-am adresat o întrebare uşor metaforică, după care râde. Posibil să fi fost un matematician bun dacă filmele astea nu-i luau minţile, deoarece creierul său este mereu în alertă, inundat de gânduri şi idei, preocupări profesionale sau legate de familie şi prieteni. În cazul ei traficul mental se opreşte abia când dă de mare sau de ocean, când îşi ia o vacanţă între Anonimul şi şcoală, cele 2 bornele de căpătâi ale familiei. Pe plajă stă tolănită la soare precum o pisică, uneori citind, uneori… doar stând. Îşi îngustează ochii şi zice cu amintire în voce: “Iar, dacă am parte şi de timpul ăla, după ora 6 seara, când e soare, dar nu prea…totul tinde spre perfecţiune. Ba mai mult, dacă e şi apus ca în Grecia pe la 7 seara, a atins-o deja.”

În rest, se mulţumeşte cu câte o fugă la mare, mai vorbeşte cu ea, mai “schimbă nişte impresii”, dar este doar o gură de aer şi de resetare în cotidian. Procesul complex de relaxare deplină are nevoie de mai mult.

***Foto: Claudia Ciocan

MS: Partenerul tău de viaţă, este profesor la facultate, regizor de film şi teatru şi actor de film, serial şi teatru. E complicat să trăieşti cu un bărbat aşa de pasionat şi implicat în ceea ce face?

Cred că depinde foarte mult de om.

Eu am avut relaţii uşoare şi complicate şi nu ştiu dacă modul în care ele evoluează au neapărat legătură cu meseria. Am avut relaţii foarte lungi şi, evident, dacă au fost lungi, au fost şi destul de puţine. Deocamdată. (râde, dar redevine repede serioasă). Am fost căsătorită, am divorţat şi cred că pur şi simplu bărbaţii din viaţa mea au fost foarte diferiţi. Nu pot să spun că am căutat mereu ceva anume în relaţia de cuplu… ori am căutat şi n-am găsit şi tot căutând am găsit oameni diferiţi… sau ei m-au găsit pe mine. Nici nu ştiu cum e de fapt. Până la urmă, pentru mine, relaţiile au mare legătură cu coincidenţa, cu norocul. Nu am reuşit încă să îmi dau seama cum de ai anumite întâlniri cu anumiţi oameni. Cum o relaţie de cuplu se poate transforma într-una de prietenie sau cum alta, nu. Lucrurile sunt foarte diferite şi de la un om la altul, şi de la o perioadă a vieţii la alta. Ce ştiu sigur, “statistic”, este că am avut relaţii lungi.

 

MS: Ingrid, fiica ta, are 12 ani. Regăseşti ceva din tine în ea?

Ingrid este centrul vieţii mele, nu este nimic mai important decât ea.

Aveam aproape 30 de ani şi cu toate că îmi plăceau copii, nu eram deloc hotărâţi, eu şi tatăl ei, să facem unul. Ziceam mereu că nu e momentul potrivit. Iar, după ce a apărut ea, totul s-a schimbat. Îmi aduc aminte când am văzut-o prima dată şi am simţit că începe o a doua viaţă. Nimic nu se mai compara cu ce fusese înainte. Şi ştiu că indiferent unde aş fi, ce aş face, dacă ea are nevoie de mine, plec.

Cea dintâi asemănare între noi, a remarcat-o o prietenă de ale mele, căreia i-am spus atunci când Ingrid avea vreo 7 ani: “Băi, ce mă enervează când îşi dă ochii peste cap.” Iar prietena mea zice: “Dar, cu cine crezi că seamănă?” Şi adevărul este că seamănă mult cu mine, nu fizic, însă la felul în care ridică din sprâncene şi reacţii în general. O mai văd uneori că sare şi apoi realizează că nu este contextul potrivit. Oricum, cu vârsta cred că te mai controlezi, nu de alta, dar eşti obosit. (râde) Mă bucură toate asemănările astea mici dintre noi. Că e a mea.

Foto: Dragoș Asaftei

MS: Ce te-a învăţat iubirea necondiţionată a unui copil?

În primul rând am aflat cum e. Adică pentru totdeauna.

Îi găsesc în timp noi valenţe acestui sentiment şi acestui rol, pentru că simt că mă şi influenţează felul în care e ea. Încerc să ţin pasul cu interesele pe care le are la vârsta asta şi avem discuţii. Spre exemplu, se întâmplă în maşină, să îmi spună cine e Dua Lipa sau Cardi B, cu toate că, poate, aş vrea şi eu să vorbesc despre alte lucruri care o privesc. Când nu e atentă mai dau radioul pe Guerrilla, ea schimbă la loc pe ce vrea. Eu dau pe Radio România Muzical, ea stă 3 minute şi zice: “Ce e asta?” Şi îi răspund: “Păi, uite, muzica pe care o ascultam când erai tu mică şi…” Tot jocul ăsta mă ţine şi pe mine tânără la minte. Totul este o negociere şi un compromis. Eu cred că în orice tip de relaţie, mai laşi tu, mai lasă celălalt şi nu se vine cu băţul şi impunerea.

Dacă mă gândesc bine sunt o mamă pisăloagă. Îi repet lucruri, de la cum să diferenţieze sinceritatea utilă, de cea inutilă – care răneşte, până la a accepta oamenii diferiţi. Cred că grija faţă de cei de lângă tine se întoarce la un moment dat, pentru că noi simţim atunci când îi pasă, cu adevărat, cuiva, de noi. Mie îmi displac oamenii egoişti şi acum încerc să mă lupt puţin cu parte egocentrică a ei.

***

După ultima propoziţie mă reped şi îi zic:

  • “Suntem fiinţe egoiste. Până la urmă, trebuie să ai partea asta, nu?”

Mă priveşte, zâmbeşte, se aşează mai bine în scaun şi spune:

  • “Da, trebuie să o ai ŞI pe asta.”

Îmi analizează întâlnirea cu ŞI-ul ei, râzând cu gura până la urechi, în timp ce onduleurile ei blonde se zguduie uşor.

De altfel, i-am mărturisit în urma episodului de entertainment că se prezintă ca o femeie veselă, vioaie, pozitivă, că ochi din afara cercului său de cunoscuţi, aşa au perceput-o. E surprinsă de remarcă şi stăm împreună şi ne gândim.

“Da, cred… Nu m-am gândit până cum la asta, dar am avut destule momente în trecut care să mă facă să realizez că râsul este cel mai bun remediu pentru orice durere.”, concluzionează Miruna.

 

Mai multe despre activitățile și proiectele Mirunei Berescu pot fi găsite pe pagina sa de Facebook sau Instagram.

Digiprove sealCopyright secured by Digiprove © 2019