Mihai Smarandache: Eu nu vreau să trăiesc asta, şi atunci ajung să îi sacrific pe oamenii apropiaţi.

By iulie 15, 2019

Mihai Smarandache

From: Iași Born on: 8 Februarie 1982 Occupation: Actor

Mihai Smarandache e Adrian în filmul Parking regizat de Tudor Giurgiu. Cu toate că face mai mult teatru decât film, având 12 ani de legături contractuale cu Teatrul Odeon şi încă 2 cu Teatrul Naţional Constanța, camera de filmat îl consideră un vechi şi bun prieten.

După cinci săptămâni de filmări în Cordoba şi una la Sevilla, montaj şi prelucrări de fineţe, acest personaj complex apare pe ecranul unui cinema clasic şi în Bucureşti, în urma lansării oficiale din cadrul Transilvania International Film Festival 2019. Adrian e tăcut, însă Mihai reuşeşte prin context, gesturi, dar mai ales prin felul lui de a fi ca actor să-i dea în fiecare cadru profunzime și să spună ceva despre universul interiorizat al personajului. “Umple scena, e un actor care impune, un actor care are un magnetism extraordinar.”, spune regizorul ca justificare a deciziei sale de a-i înmâna lui Mihai rolul unui scriitor plecat în Spania să-şi caute sensul de a fi.

Cu toate că, privit superficial profilul său nu avea nicio legătură cu teatrul, Smarandache a găsit în meseria aceasta un soi de libertate. A fugit de matematica de la Facultatea de Automatică şi Calculatoare şi şi-a încercat norocul în lumea actoriei. “Am mers la un actor din Iaşi şi după ce m-a pus să citesc un text, astfel încât să vedem dacă are rost să merg pe drumul ăsta, mi-a spus: << Eu nu mă bag, însă vă pot recomanda pe cineva care se bagă. >>”, îşi aminteşte Mihai amuzat. “Următoarea experienţă tot cu un text a început, dar răspunsul a fost altul, fiindcă noul actor căruia îi cerusem îndrumare a zis că: <<Da, merge, facem cumva şi reuşim.>>.”, continuă el.

A urmat o lună de zile de învăţat monoloage şi poezii, de exerciţii de respiraţie, dicţie, improvizaţie sau exprimare firească a textului şi atitudine. “Senzaţia mea este că cei care m-au pregătit au văzut în mine un sălbatic ieşit din pădure, care vrea să se facă şi el artist.

– Mă, – ia să vedem – lasă băţul ăla din mână! Poţi să-l laşi?

– …

– Uite că a lăsat băţul. Hai că se poate!”, îşi imaginează Mihai replicile de atunci cu o mimică perfectă şi o autoironie alimentată de entuziasmul natural al omului născut să spună poveşti.

În realitate profesorii nu i-au dat iniţial nicio şansă. Mărturisirea a venit la finalul pregătirii, odată cu felicitarea unui progres foarte bun. În 2001, Mihai începe primul an la Facultatea de Teatru, secţia actorie, din Iaşi.

Bucureştiul nu îi place neapărat, fiindcă este agitat, iar “oamenii parcă sunt nervoşi by default”, însă e totodată locul în care a prins rădăcini, după o staţionare la malul mării în Constanța. E drumul pe care a pornit, iar “privitul înapoi nu are rost.”

O practică grea atunci când prezentul coincide cu momentul în care tatăl său a decis să vândă apartamentul din Iaşi în care a stat toată viaţa. Relaxarea din voce îl părăseşte şi devine serios, zicând: “Nici nu îmi dau seama cum o să mă simt. Nu m-am gândit aşa de mult la chestia asta. A zis că vinde, am zis bine. M-am luat cu treabă, dar cred că o să fie destul de dificil când o să mă duc acasă, dar nu mă mai duc acasă. Acolo trăieşte altcineva acum. E ciudat sentimentul.”

Îşi lasă gândurile în pace şi mărturiseşte în timp ce se joacă cu o bandană legată în jurul mâinii stângi, că a fost cam străin. “Ai mei cred că au suferit mult, fiindcă am vorbit puţin cu ei. Un fel de fiu rătăcitor am fost.”, încearcă el să restabilească umorul caracteristic.

Îl întreb cum e înainte de spectacol şi povesteşte că nu e deloc liniştit când ştie că are treabă şi e musai să fie lăsat în ritmul şi lumea lui. Cumva, tot corpul şi mintea i se pregăteşte pentru ce are de făcut, asemenea unui proces de iniţiere. Ştie că sunt oameni care joacă cu uşurinţă, aşa cum ştie foarte bine că nu e unul dintre ei. “Nu mi se pare corect să joc uşor detaşat. Cu toate că spectatorul nu o să ştie că eu nu eram 100% pe scenă, ştiu eu. Treptat, te deprofesionalizezi, te înstrăinezi de meseria ta şi ajungi să-ţi pară rău apoi. Eu nu vreau să trăiesc asta, şi atunci ajung să îi sacrific pe oamenii apropiaţi.”

Foto: Mihai Smarandache, Parking

***

MS: Într-un interviu din 2012, spuneai că: “Aş vrea să fiu lăsat să fac mai mult şi după aceea să fiu întrebat… Nu îmi e foarte uşor să vorbesc despre ceea ce fac eu în teatru, pentru că acţionez din instinct…”Acum, cum acţionezi? 

Viaţa mea în teatru a fost cumva condiţionată de ceilalţi, dacă au avut nevoie de mine, m-au chemat şi am fost acolo. Într-un fel, am fost ghidat de părerile altora. Multă vreme, parcă nu am făcut meseria asta pentru mine, în sensul că eu, Mihai, vreau să exprim anumite sentimente pe scenă.

Acum, acţionez tot aşa, din instinct, dar uşor uşor cred că am câştigat încredere. Făcând mult timp teatru înveţi şi oamenii pot aprecia că tu ai o părere despre ceva. Când eram mai tânăr îmi era teamă de dat cu părerea, pentru că nu aş fi ştiut să justific nicio alegere.

“De ce aşa şi nu altfel?

Atunci, la întrebarea asta aş fi putut spune doar: “Sigur că da, se poate şi altfel.”

Astăzi aş răspunde, fiindcă “bătrâneţea” (la 37 de ani, nu mai ai 15) îmi dă o anumită impertinență, “Fiindcă aşa vreau eu”. 

E ciudat cu câtă putere oamenii zic “pentru că aşa vreau eu”. Mulţi facem asta şi e înfricoşător, pentru că o asemenea motivaţie proprie poate să nască conflict. Şi atunci, trebuie să fie şi oameni care să spună: “Bine, pentru că aşa vrei tu.” Posibil ca eu să fi trăit o vreme aşa. În primul rând ca să evit orice fel de conflict, şi apoi pentru că eu pot exista şi astfel. Personalitatea mea nu se modifică prin faptul că sunt de acord cu tine. Eu nu fac cum vrei tu, eventual ce vrei tu.  Până la urmă, tot cum sunt eu ajung să o fac. Eu sunt eu.

E complicat tare; porneşti într-o discuţie din asta şi uiţi de unde ai plecat. (râde)

MS: Este ceva firesc pentru un actor de teatru să facă şi film? 

Nu ştiu. Depinde mult de ce ai învăţat la şcoală sau cum eşti tu ca om. Nu, invers. Cum eşti tu ca om şi ce ai învăţat la şcoală, de ce îţi place ţie să faci meseria asta şi cât de mult îţi doreşti. Depinde.

E o diferenţă foarte mare între teatru şi film. Iar exemplul pe care toată lumea îl dă în materie de cum se utilizează mijloacele este că: pe scenă trebuie să exagerezi puţin lucrurile pentru ca oamenii să te vadă, pe când în film amploarea lor scade. Uite, pe o scenă de teatru, dacă eu fac mişcarea asta aşa (ia telefonul de pe masă şi îl mută mai la dreapta), poate tu nu vezi, ai fost atent la altceva în timpul ăsta. Şi atunci, toate gesturile se fac mai declarat. Ca un anunţ. La film e pe dos. Totul trebuie să fie mai mic, mai subtil, mai fin. Camera surprinde absolut orice, mai ales dacă este doar fața ta pe un ecran de 20 de metri. Nu ai de ce să exagerezi cu mimica.

La teatru ai timp şi dacă nu ai reuşit să te exprimi în secunda asta, le ai pe următoarele 10 să te repliezi. Spectatorul e cu tine acolo şi nu te judecă imediat, pe când la film ăla e cadrul, s-a filmat, s-a tăiat şi omul rămâne fix cu aia.

Deci, nu, nu cred că e următorul pas, nu de la una vine cealaltă. E aceeaşi meserie unde se lucrează tot cu sentimente, stări, dar cu un decupaj diferit. E aceeaşi meserie care se poate face şi în paralel.

MS: Ce ai simţit după ce ai stat în scaunul spectatorului şi ai privit filmul Parking?

Mă aşteptam să fiu mai critic cu mine însumi, dar nu am fost.

Iar referitor la întreg filmul, mi se pare că au făcut o treabă foarte bună cu muzica şi montajul. Modul în care au ales ce să elimine de la filmări, şi apoi cum au aranjat secvenţele a fost unul inspirat. Alegerile astea au ajutat structura personajului. Spre exemplu, eu cred că tăind anumite replici au dat senzaţia că eu gândesc mai mult decât o fac de fapt.

Foto: Belén Cuesta & Mihai Smarandache, Parking

MS: Adrian a lăsat în urmă tot, părinţi, o soţie, ca să-l citească în original pe scriitorul Roberto Bolaño. E egoist?

Într-un fel. Te duci aşa ca nebunul… Pe de altă parte şi oamenii din jurul lui erau la fel. Poate şi în spatele gestului făcut de soţia sa, de a veni şi de a-l ajuta, este ceva egoist – modul în care voia ea să fie viaţa. Este ca şi cum ai spune că: “Eu te ajut pentru că vreau să îţi fie mai bine.” Nu. Mă ajuţi pentru că vrei să fie viaţa într-un fel anume. Să ştii că mi s-a întâmplat de multe ori asta, ca cineva să intervină invaziv cu toate intenţiile bune şi să-mi “ofere” un ajutor nesolicitat. Aşa cred că se întâmplă şi în cazul lui.

E egoism de ambele părţi.

(Ultima propoziţie îi aduce aminte de un fragment de text, pe care îl caută şi-l identifică într-un proiect viitor, scurt-metrajul Emlék – cuvântul provine din limba maghiară și înseamnă “amintire”, citând din cartea Scrisori către un tânăr poet a scriitorului Rainer Maria Rilke.

Fiecare e egoist în felul lui, de fapt sunt două singurătăţi care se apără, se ocrotesc şi se întâmpină reciproc.

Doi egoişti care din întâmplare stau unul cu altul. Aşa suntem toţi. Se întâmplă ca ceea ce fac eu să se potrivească cu ceea ce vrei tu, într-o relaţie, spre exemplu, şi cu cât se potriveşte mai mult, îl alegi pe respectivul. Cu toată complexitatea ființei umane, evident.

MS: Spuneai că în teatru îţi găseşti confortul în improvizaţie. La filmări în ce l-ai găsit?

Există o scenă din timpul filmărilor, dar care a fost eliminată la montaj, unde s-a întâmplat şi un moment de improvizaţie.

Eram cu actorul Luis Bermejo, personajul Rafa, şi după ce avusesem discuţia cu femeile – “femeia te ridică, femeia te coboară” – când stau ei liniştiţi şi fumează, dându-și cu părerea despre viaţă – la sfârşitul scenei respective, pentru că se făcea o comparaţie cu un gândac (nu mai ştiu toate detaliile) am tras un fum din ţigară şi am cântat La Cucaracha. Nu au dat stop şi în atmosfera respectivă, Rafa, imediat a prins-o şi a continuat el. A ieşit foarte tare.

Cred că asta a fost singura improvizaţie. Oricum, improvizaţie înseamnă de fapt tot, doar că a doua oară trebuie să faci fix la fel. Trebuie să fii atent la multe lucruri: priveşti ceva, te întorci, apoi vine camera spre tine, te-ai mişcat şi cât s-a mişcat şi el, ai mutat lucrul ăla… Se întâmplă zeci de lucruri în câteva secunde. E o presiune invers proporţională cu experienţa, pentru că apoi te obişnuieşti cu sincronizarea asta şi nu ţi se mai par aşa de ieşite din comun lucrurile. La început execuţi şi abia apoi, cu timpul, reuşeşti să şi creezi odată cu toată lumea, să ştii unde este momentul să acţionezi, intervenind cu o anumită privire sau gest.

Foto: Luis Bermejo & Mihai Smarandache, Parking

MS: Tu când stai, aşa ca Adrian – când fumează (deşi tu nu mai fumezi) sau se uită pe geam, la ce te gândeşti? Unde îţi fuge mintea?

Mă fascinează faptul că suntem foarte mulţi oameni. Mă uit pe geam la cum merge un om şi mă gândesc ce justifică felul ăla de mers. Să înţeleg din mers, ceva despre scop, pentru că merge ca şi cum s-ar duce la…nu ştiu. Sau cum stau oamenii. Şi mă gândesc la cum erau ei când erau copii. Că toţi am fost copii.

Şi îl vezi aşa pe om, cum s-a făcut mare şi şi-a luat el cămaşa aia şi cum uşor uşor din copilul ăla care făcea lucruri pe care le fac copiii, el acum are pix, geantă şi se duce să se întâlnească cu un prieten de-al lui, care acum și el are pix, geantă şi cămaşă. Mi se pare şi trist şi interesant.

Trist, pentru că ne naştem într-un construct deja stabilit. Input-ul pe care poţi să-l ai în ceea ce priveşte ordinea lumii e minim. Trebuie să te lupţi mult ca să te scuturi de importanțele care deja sunt aici. Tot noi le-am creat şi e normal, pentru că te învaţă cum să supravieţuieşti până la urmă. Dar, tot e trist. Poate eu nu voiam geantă, cu toate că e nevoie – între timp m-am făcut ceva ce are nevoie de geantă. Şi e logic şi util, dar asta nu mă împiedică să mă întreb de ce.

Merg des cu metroul şi am timp să studiez fețe, să mă uit ce a făcut viaţa din oameni. Văd urme. Şi mă mai gândesc câte din lucrurile pe care le pun pe ei, le pun pentru că aşa vor ei sau pentru că aşa i-a învăţat cineva.

Şosetele alea? Dacă ai întreba: “Tu chiar vrei şosetele alea?”

Mă gândesc cum sunt construite lucrurile astea şi de unde vin.

Foto: Flashbacks din trailer-ul Parking

MS: În film sunt anumite secvenţe filmate altfel, amintirile, the flashbacks. Dacă ai fi nevoit acum, să alegi şi să filmezi în acelaşi stil propriile amintiri, care ar fi ele?

Hmm…ar fi serile în care mă uitam la diapozitive cu familia. A existat obiceiul ăsta când puneam pe perete pozele făcute de tata. Acum realizez că sunt fix aceleaşi culori, cele ale diapozitivelor de pe perete, cu cele ale secvențelor de 8mm din film. S-a întâmplat multă vreme când eram eu mic, pentru că ne plăcea să ne amintim de ce făceam anul trecut sau de anumite evenimente şi ziceau ai mei: “Hai să ne uităm la poze.”

Apoi, am în memorie o imagine cu tata ţinându-mă într-o mână, sus în aer. Cred că trecea un pod peste un râu, undeva la munte sau acasă la Iaşi, eu eram mic, blonduţ şi gras şi tata înalt ca şi mine, mă cuprinsese cu o mână. Podul ăsta era făcut din nişte pietre mari, iar pentru că unele căzuseră, lăsând goluri, tata a crezut că e interesant să pună copilul acolo. Şi există poza asta de când mă ţinea tata în spărtura aia. Era fix loc de un copil.

Şi mai este o amintire de când mă lăsase mama să intru în apă în lac. Tot mic eram. Mă ţinea de slip, pentru că nu ştia ce am eu de gând să fac. Mă ţinea aşa, sensibil, şi se vedea că sunt puţin traşi în spate slipii mei. Copilul voia să experimenteze, dar era o chestie semi-periculoasă.

***

Mihai tace. (Iar eu încerc să mi-l imaginez copil pe bărbatul înalt de 1.9 metri din fața mea.)

Apoi izbucnește într-un râs scurt, de parcă a descoperit ceva valoros – propriile amintiri.

***

Mai multe despre activitatea și proiectele lui Mihai Smarandache pot fi găsite pe pagina sa de Facebook, imdb.com, romanianactors.com și teatral.ro.

Digiprove sealCopyright secured by Digiprove © 2019

LATEST INTERVIEWS

Cătălin Ștefănescu

"Obişnuinţă nu e deloc."