Mălina Ionescu: Toate locurile au fost date.

By iulie 7, 2018

Mălina Ionescu

From: București Born on: 15 Februarie 1982 Occupation: Scenograf

Mălina Ionescu este om de film şi teatru. Pe frumoasa ei meserie de scenograf, luminile reflectoarelor atât de orbitoare pentru un actor sau regizor, sunt nedrept mai difuze. Poziţia copilului, Două lozuri, Marița, Toni Erdmann şi Charleston se numără printre proiectele în care a fost implicată, fie ca art director fie ca production designer. Creează costume, decoruri şi atmosferă, reuşind să gândească un film cap – coadă cu o coerență şi o estetică memorabilă. Aporturi deseori trecute cu vedere de publicul larg, dar imperativ necesare pentru emoţia şi tremurul din sufletul fiecăruia. Acesta este motivul pentru care merită să privim și în backstage. Vom găsi o muncă solicitantă, dar mai ales oameni dedicați și frumoși precum Mălina.

Pentru mine conştientizarea acestei situaţii a venit brusc în urma vizionarii filmului Charleston. Cu siguranţă, au fost foarte multe poveşti impresionante, ce mi-au rămas implantate în gând zile de-a rândul. Însă, aici, cumva, a fost mai mult decât o poveste bună. A fost şi bine spusă, dar mai ales bine susţinută de contextul fizic creat: locaţii, obiecte, stiluri vestimentare, lumini, muzică şi mult mai multe. Aşa am găsit-o pe Mălina Ionescu – căutând în disperare, fix în seara vizionarii filmului, omul ce a adus farmec şi unitate în ochii spectatorului ce fusesem cu câteva ore în urmă. Scene din filmul dulce-amărui, umorizat din plin au rulat pe retina ochilor mei independent de voinţa mea. Povestea văduvului Alexandru, care și-a pierdut soția, Ioana, în urmă cu câteva săptămâni și care își poartă doliul împreună cu Sebastian, amantul neașteptat al acesteia din ultimele ei 5 luni de viață– mai mult sau mai puțin, este marcantă.

Nu am întrebat prea multe despre Charleston de teamă să nu descompun rezultatul minunat în procese şi motive.

Mălina Ionescu nu are o definiție personală a decorului ideal, însă printr-un exercițiu de imaginație îl construieşte  ca pe un puzzle. Pune bucăţi din lumea întreagă şi le aşează cu greu unele lângă celelalte. Porţiuni de străzi ale Barcelonei, baruri din Madrid, muzee din New York şi fragmente de Berlin se sudează, formând o fotografie cu noimă sau nu pentru intruşi. Cu o fascinaţie pentru oameni şi locuri decrepite sau părăsite, artistul a realizat şi câteva expoziţii de fotografie. Mi-a mărturisit că pentru ea, un obiect artistic sau o operă de artă, sub orice formă a ei, plastică, de film sau teatru, trebuie să emoţioneze într-un fel sau altul. Doar aşa şi-a atins scopul – cu sentiment, cu semne interioare de întrebare, cu dileme sau chiar cu disconfort pentru audienţă. Dacă eşti onest, îi dai dreptate. Mălina este o femeie cu o politețe și un simț al umorului discret, ce își demonstrează dedicația oricărui lucru pe care îl începe, de la proiecte importante până la mici aspecte din cotidian, pe care am avut șansa să le observ pe parcursul discuției noastre.

Aşadar, până reuşim şi noi, ceilalţi să recunoaştem şi nu doar pentru noi, ce ne face să zicem că un film a fost cu adevărat bun, expun mai jos interviul cu Mălina. Have a cigar and enjoy, darling!

MS: Cum a fost traseul tău către scenografie?

Cred că a început demult, când aveam 8 sau 9 ani. Îmi amintesc cum mergeam alături de tatăl meu, scenograf și el, la filmări prin țară sau pe platou în Buftea. Așa am intrat în contact cu lumea filmului și a decorului, unde aveam tot felul de iniţiative, deși de cele mai multe ori mă legam de aspecte de detaliu, care nu erau neapărat vizibile pentru public. Dar eu le considerăm importante atunci. Atunci cred că s-a născut pasiunea pentru decor și costum de film, pe vremea cand nici nu eram conștientă de ceea ce se sedimentează în mine.

MS: Dar de ce ai urmat liceul german Hermann Oberth?

Pentru că pe vremea comunismului părinţii mei au vrut să mă știe în siguranță în cazul în care trebuia să plec din România. S-au asigurat că mă voi putea descurca într-o țară străină. Și cum germana este o limbă greu de învățat, s-au gândit că e bine să încep cu ea. S-au mai gândit la Germania pentru că aveau și câțiva prieteni acolo. Iar după liceu am vrut să merg spre artă, dar până la urmă m-am înscris la Facultatea de Limbi Străine.

MS: Şi mai târziu fotografie…?

Da. Eram descumpănită după facultate, pentru că nu voiam nici să predau, nici să traduc. Nu sunt genul de om care să stea pe scaun şi să facă acelaşi lucru, într-o rutină clasică, motiv pentru care într-o seară m-am decis: o să dau la UNARTE, secţia Fotografie – Video. Facultatea nu a fost chiar cea mai mare bucurie, deşi am învăţat destul de multe lucruri bune. Acolo am simţit că dacă nu intri într-un şablon nu poţi să ai un loc al tău. In general, nu poţi să îi spui unui artist cum să creeze. El vede totul într-un fel propriu, în maniera lui pur subiectivă. Artistul prin definiţie este subiectiv.

MS: Primul tău proiect care a fost?

Un scurt-metraj de licenţă, unde am realizat costumele. Îmi aduc aminte că le-am patinat fix în ziua filmării și am fost nevoită să le usuc pe capota unei maşini cu motorul aprins.  O săptămână am avut unghiile maro de la procesul de patinare. Îmi alunecau mănuşile din mâini atunci când frecam haina cu şmirghel şi baiț pentru a o aduce în starea de deteriorare necesară.

MS: Ce anume te-a atras la scenografie?

Faptul că pot să creez o atmosferă şi că am şansa ca prin decor şi prin costume să adaug personajelor veridicitate. Îmi place foarte tare ce fac şi la fiecare proiect sunt nevoită practic să mă reinventez.

MS: Cum este pentru tine procesul din spatele creării unor decoruri pentru film?

Încep întotdeauna de la scenariu. Îl citesc o dată, de două ori, poate şi de trei ori, în funcţie de cât de complex este. Îmi notez lucrurile mai importante, după care am o întâlnire cu regizorul. El îmi povesteşte viziunea lui şi îmi trasează direcţia în care vrea să ducă filmul şi personajele. Vine şi cu o descriere mai amănunţită a acestora. Altfel spus, îmi oferă mai mult decât am reuşit eu să identific în scenariu.

Iar apoi, după ce strâng toate informaţiile astea mă întreb: Cum pot eu să cred că persona respectivă este fix cine se vrea a fi şi nu doar un actor care spune nişte replici? Trebuie să mă folosesc de diverse tipuri de estetică pentru a ajunge la o anumită credibilitate. Pentru că nu trebuie să fie tot timpul frumos. Şi din urât poţi să creezi atmosferă.

Iar după ce am imaginea de ansamblu stabilită în minte, o transpun pe hârtie şi fac schiţe. După care începe căutarea obiectelor de decor, construcția unor decoruri, practic tot procesul care face ca un spațiu să devină un decor de film. În general se lucrează cu recuziteri, care caută după indicații clare obiectele de decor, însă eu prefer să merg împreună cu ei și să le aleg personal, cu mâna mea. La mine este un fel de nevoie de a simţi obiectele respective şi de a vizualiza utilitatea şi impactul lor. Relaţia directă cu obiectul în sine mi se pare mai benefică.

MS: Dar cum ştii că un decor este suficient? Că nu trebuie să mai adaugi un scaun sau să mai aşezi un pix pe birou…?

Pur şi simplu ştii!

MS: Dar cum?

Îl simţi în plus. Poţi să-l pui, dar îl vezi şi îl scoţi, pentru că este în plus. Mie mi s-a întâmplat să am un obiect foarte reușit pe care să vreau neapărat să-l folosesc în decor, dar să-l mut de colo colo şi să realizez că nu este din povestea respectivă. Toate locurile au fost deja date.

MS:: “Design-ul nu stă în detalii, ci detaliile sunt design-ul.” Ce părere ai?

Da, aşa este! Detaliile creează atmosfera. O lampă bine plasată, o culoare în proporţia potrivită, un pattern, un tapet, contează. Nu este mai nimic întâmplător sau nu ar trebui să fie în domeniul meu de activitate.

MS: Poţi să faci un decor bun cu bani puţini?

Poţi, dacă îţi alegi bine locaţiile. Trebuie să ai grijă ca spaţiile respective să se potrivească cu planul tău şi să nu alegi un loc sperând să fie ceea ce tu ai nevoie.

MS: Dar diferenţele de scenografie dintre film şi teatru care ar fi?

Ele sunt destul de mari şi pornesc chiar de la felul în care gândeşti lucrurile. Pleci pe linii de gândire diferite. Într-un fel este să creezi ceva pe o scenă, unde decorul ăla practic interacţionează direct cu publicul şi într-un alt fel creezi un decor de film. Cel din urmă este “în mişcare”, nu îl vezi mereu pe tot, şi parcă este altul în funcţie de cum priveşti. În film este puţin mai greu pentru că tu trebuie să creezi atmosferă în fiecare cadru.

MS: Ce se întâmplă cu un decor după ce se termină un film sau o piesă de teatru?

La unele piese de teatru se mai păstrează decorurile, dar în funcţie de spaţiul de depozitare disponibil al instituţiei. Iar la film recuzita cumpărată se pune deoparte, iar restul se aruncă sau se demolează de regulă.

MS: Pare destul de dureros aşa…

Este foarte dureros, dar nu poţi să le salvezi pe toate. Acesta este unul din compromisurile meseriei.

MS: Pentru că tocmai am văzut filmul Charleston, de care te-ai ocupat, trebuie să te întreb: ce rol are elefantul în film? Îl putem găsi în maşină, agăţat de oglindă, pe noptiera Anei şi pe șorțul de bucătărie.

Având în vedere că Ioana a dispărut din povestea filmului de foarte puţin timp, “prezenţa” ei trebuia într-un fel impusă. Iar elefantul asta face – transmite faptul că personajului Ioana îi plăceau elefanţii. Andrei Crețulescu, regizorul filmului, şi-a dorit foarte mult implicarea acestui elefănţel şi în urma unei negocieri, între un ursuleţ şi un elefant, am ales elefantul.

MS: Dar, ceasul de pe noptiera lui Alexandru voia şi el să spună ceva…cum că timpul s-a oprit în loc…sau era pur şi simplu ceva normal să vezi un ceas pe noptieră?

Nu voia să spună nimic, este doar un ceas pe noptieră. Sunt alte aspecte cărora le-am dat semnificaţie, deşi nu ştiu cât de vizibile au fost. Spre exemplu, Alexandru la începutul filmului purta o bluză de culoare roşie, după care i-a dat lui Sebastian să poarte cămașa lui de culoare roşie. Este un ping-pong al durerii. Mai este şi rochia Ioanei de la începutul filmului, de culoare bleu, un bleu ce se regăseşte şi pe pereţii din dormitorul lor, dormitor care pare că a rămas împietrit după dispariția Ioanei.

Culorile în filmul ăsta transmit ceva despre starea personajelor.

MS: Ţie ce ţi-a plăcut cel mai mult la poveste şi la punerea ei pe ecran?

Filmul ăsta mi-a plăcut de când am citit scenariul şi m-a emoţionat foarte tare. Andrei și Codruța Crețulescu îmi sunt în primul rând prieteni, iar cu Andrei colaborez încă de la primele lui proiecte ca regizor şi lucrăm foarte bine împreună. De cele mai multe ori imi dau seama care este direcţia în care vrea să ducă filmul doar din scenariu. Şi pe lângă prietenia dintre noi, faptul că s-a filmat în cartierul în care eu am crescut a rezonat puternic cu mine. De altfel este cartierul în care a crescut şi Andrei, deci chiar avem un background destul de comun. Poate aşa se justifică şi mai bine legătura noastră profesională.

Un alt lucru pozitiv a constat în libertatea mea ca scenograf. Locaţiile sunt reale, dar în rest, totul este construit. Pentru mine a fost o provocare să controlez şi decorul şi costumele, pentru că este practic tot ce vezi pe ecran.

MS: Nu te sperie responsabilitatea aceasta?

Ba da! Dar, am avut timp să le fac. Spre exemplu, am realizat mai întâi costumele şi abia apoi m-am concentrat pe decor. Cu siguranţă, munca structurată pe etape te ajută şi din punctul de vedere al cromaticii și al conturării cât mai clare a personajelor. Câştigi şi în coerență şi în unitate, atunci când un singur om se ocupă şi de una şi de alta.

MS: Este în film o scenă ireal de ironică desfășurată la un bar, cu niște lămpi superbe ce dau un efect familiar cadrului.: De ce ați ales pub-ul Have a cigar pentru această secvență?

Este o povestea amuzantă aici. În urmă cu ceva timp mai filmasem cu Andrei Crețulescu o secvenţă dintr-un scurt-metraj, Şapte Luni mai târziu, şi oamenii de acolo au fost foarte drăguţi, primindu-ne cu braţele deschise. Pentru că avusesem o experienţă plăcută, am zis să le facem o vizită şi pentru filmul Charleston. Odată ce am văzut că se afla în renovări le-am povestit ce era în mintea noastră şi ce culoare vedem noi potrivită şi pentru bar şi pentru film… Ne-am implicat puţin şi în renovare spre final, fiind presaţi de programul de filmare. Apoi ne-am apucat să decorăm barul pentru secvența noastră din film.

A fost gata, cu totul, în ultima clipă.

Mălina Ionescu și Charleston au întipărit în memoria mea olfactivă mirosul de țigară. O asociere care a plecat de la zecile de țigări aprinse și fumate pe parcursul filmului de personajul Alexandru, de la pub-ul Have a cigar și s-a încheiat cu rugămintea Mălinei de a face interviul pe o terasă – să pot și eu fuma, mi-a zis. Întreaga experiență a fost ca un rotocol de fum adulmecat nostalgic, dar cu zâmbetul pe buze, de un viciat vindecat.

Mai multe despre activitatea și proiectele Mălinei Ionescu poți găsi pe pagina ei de Facebook și platforma personală – malinaionescu.ro.