Lia Bugnar: Privirea cea mai ascuţită o am din afara scenei.

By martie 19, 2019

Lia Bugnar

From: București Born on: 4 ianuarie 1969 Occupation: Dramaturg, scenarist, regizor, actor

Se pare că am trăit un moment rar din istoria teatrului Green Hours jazz&theatre-café, când Lia Bugnar a reuşit să stea (cât de cât) liniştită la marginea unui spectacol semnat de ea, pe unul din scaunele înalte ale barului G.H. Cap-coadă, a stat locului.

Ştiu asta pentru că am ajuns, destul de aproape de ora 20:00, dar departe pentru a mai prinde un scaun “bun” în subsolul restaurantului, să privesc piesa Fata din curcubeu uşor proptită cu spatele de blatul aceluiaşi bar G.H. Exista şi o altă opţiune, dar deschiderea pe care o aveam către scenă şi mai ales către actor, a cântărit mai greu decât posibilitatea de a pune picioarele pe pământ, la propriu. S-a dovedit o alegere mai bună decât mi s-a arătat iniţial.

Trecând discret, şi grăbit în acelaşi timp, printre oamenii deja instalaţi alături de parteneri, rude, prieteni sau necunoscuţi, Lia se duce de partea cealaltă a barului şi îşi orientează privirea către publicul semi-întors cu spatele, privind cumva peste umărul meu. Nici acum nu știu cât de departe stătea, dacă ținea un pahar cu apă în mână sau dacă se mai încrunta uneori, focalizând. Nu știu.

Ceea ce mi-a fost clar, dar mai târziu, a fost avantajul meu, faptul că am primit ceva în plus faţă de toţi cei care cumpăraseră bilet în seara de 1 februarie la one woman show-ul Ilonei Brezoianu. Dincolo de povestea personajului şi emoţiile care vin peste tine mai ceva ca mingea peste portar, când te întrebi din ce parte va trage scenariul în tine, către ce stâlp al porţii să te îndrepţi, cât de sus să te arunci sau cum să-ţi contorsionezi corpul pentru a prinde mesajele pe care Ilona le construia cumva firesc, dincolo de toate astea, l-am auzit pe regizorul şi spectatorul Bugnar manifestându-se.

Cum stăteam eu acolo, la un metru distanţă de Lia, m-am simţit ca un privitor invitat în culise şi trimis în public, chemat înapoi şi izgonit din nou, până când am învăţat din mers semnalele şi plecam singură dintr-un loc într-altul, fericită că am această şansă de a trage cu ochiul după cortină.

“Slăbeşte luminile, aşa…şi acum îndreaptă-le spre faţa ei. Da. […] Luminează culoarul. Aşa.”, şoptea ea către persoana responsabilă de partea tehnică a teatrului, după care râdea tare şi clar la un gest sau la o expresie a actriţei. Ai zice că nu au cum să te mai surprindă cuvintele scrise de tine şi jucate de alţii pe scenă, dar în cazul Liei pot să confirm că este posibil.

Nu ştiu ce spectator am fost, dar cu siguranţă am trăit momente în care îmi doream să mă întorc şi să privesc reacţiile ei faciale, să văd cum stă probabil cu mâna sprijinită de blat şi se lăsă purtată de propriile poveşti, de propriile fantasme.

Mă mai duc o dată, mi-am promis atunci, să-mi plătesc nesăbuinţa de a împărţi atenţia între artă şi cel care a gândit-o, asta dacă ea poate fi gândită şi nu doar simţită.

Tot atunci am consimţit şi schimbul ăsta, întrebare – răspuns, de mai jos.

 

MS: Rolurile pe care tu le joci în lumea creativă sunt diverse. Cum te ajută haina de actor, atunci când scrii şi conturezi context, personaj, acţiune, adică atunci când construiești din temelie o poveste, indiferent de forma sub care ea ajunge la public?

N-am idee dacă “haina de actor” mă ajută, dar în mod sigur mă obligă să țin cont de faptul că acele cuvinte vor ieși din gura unui om real, coleg de-al meu, deci trebuie ca ele să aibă un potențial de veridicitate, mă obligă să țin cont de faptul că situațiile, povestea, odată puse pe hârtie, trebuie să ajute un actor, nu să-l încurce. Eu știu pe pielea mea că ai zile în care nu ești în formă, zile în care pur și simplu lucrurile nu-ți ies și atunci e foarte important ca piesa să fie bună, să te poată salva. Mi s-a întâmplat ca actorii să-mi spună: “Am fost varză azi și mi-am dat seama că vorbele țin oricum, trebuie doar să le zic, își fac ele treaba.” Și, ca să revin la întrebare, da, scriu cu voce tare, probez tot în timp ce scriu.

MS: Este mai ușor să faci ca “vorbele să țină”, atunci când povestea personajului își are rădăcinile în realitate? Așa cum se întâmplă în piesa “Această Sonia”, spre exemplu, unde trecutul actorului coincide cu experiența personajului.

În “Această Sonia” trecutul actorului coincide cu al personajului doar prin faptul că şi Letiţia Vlădescu, şi Sonia au studiat vioara şi au fost foarte bune la asta. În rest, coincidenţele se opresc şi începe ficţiunea pură. De altfel, eu am mai avut o violonistă într-o piesă de-a mea “Fir’ mituri”, care cântă tot “Simfonia Spaniolă” şi, în distribuţia de atunci (sunt, poate 10 ani de atunci), nimeni nu ştia să cânte la vreun instrument. Aş zice că, mai degrabă, iau picături din tot ce mă înconjoară şi din ele fac poveşti de sine stătătoare. Mi-e la fel de uşor sau greu şi dacă povestea are un sâmbure de adevăr şi dacă e complet inventată.

MS: Ai identificat în acest univers, datorită diverselor pălării, paradoxuri?

Cred că paradoxul, atunci când treci dintr-o parte în alta a scenei (regizorul să zicem că stă în sală, actorul pe scenă), cel puţin în cazul meu, e că am o privire mult mai limpede atunci când stau în sală şi mă uit. Mi-e foarte clar cum trebuie jucat, pot să şi explic în toată limpezimea, pot să şi execut dacă mă duc, spontan, pe scenă. Când sunt pe scenă în calitate de actriţă nu mai sunt lucrurile la fel de limpezi, mi se îngustează unghiul şi am nevoie şi eu de cineva din afară. E paradoxal într-un fel, până la urmă sunt situaţii scrise de mine, dar pur şi simplu asta se întâmplă. Privirea cea mai ascuţită o am din afara scenei.

Foto: Adi Bulboacă

MS: Pentru ca un personaj să fie credibil, mă gândesc că are nevoie de multe elemente care să-l țină în picioare sub privirile spectatorului. Ce trebuie să aibă sau cum trebuie să fie un personaj de teatru pentru a-l numi reuşit?

Nu trebuie să fie schematic, trebuie să existe dinainte de a fi intrat în scenă şi trebuie să existe şi după ce iese. Eu nu gândesc neapărat în detaliu personajele, nu le fac “din cap” ci mai degrabă “din burtă”. Le arunc în poveste şi dup-aia le cam las să existe în felul lor, eu doar mă ţin după ele. Deci, în cazul meu, e importantă prima apariţie a personajului, primele vorbe pe care el le scoate pe gură. După prima apariţie şi primele vorbe îmi dau seama exact cam cine e şi apoi îi dau voie să se desfăşoare. După care, exact ca în viaţă, la un moment dat îi dau voie să mă surprindă. Plăcut sau neplăcut nu mai contează, important e să nu fie previzibil.

MS: Cum se vede publicul din partea opusă a scenei, din spate, atunci când urmărești o reprezentație, spre exemplu, pe scaunul barului de la Green Hours?

Nu prea stau pe scaun, că n-am stare. Stau în picioare şi fac ca toate alea. Sunt exact ca şoferii profesionişti care stau pe scaunul din dreapta şi apasă pedale imaginare în timp ce e altcineva la volan. Publicul se vede aşa cum e. Divers. Observi spectatorul absorbit cu totul de ce se întâmplă în faţa lui. Vezi spectatorul cu putere mică de concentrare, spectatorul “fast-food”, n-are vreme să intre prea adânc, trebuie să-i dai repede şi variat, că altfel îl pierzi. N-am nici o simpatie pentru genul ăsta de spectator. Vezi spectatorul care în loc să se uite la reprezentație preferă să filmeze fragmente şi să posteze pe net ce-a filmat. Ăla-i preferatul meu. Mă duc discret şi-i pun mâna pe ecranul telefonului şi-i spun că nu e voie, după care am o satisfacţie răutăcioasă când îi văd privirea frustrată că trebuie să se uite la spectacol, că e singura variantă care-i rămâne. Văd spectatorul care îşi scrutează compulsiv telefonul, fără să-i pese că actorul de pe scena vede şi el faţa luminată de ecran şi că asta este foarte jignitor pentru el. Văd spectatorul care este implicat în spectacol la fel de tare ca actorul, spectatorul ăla care râde şi plânge, spectatorul care are reacţii, care ştie să păstreze o linişte mormântală când e nevoie. Există o linişte foarte preţioasă în sala de teatru, o linişte în care pare că oamenii uită să respire. Sunt foarte atentă la spectatori, practic la fel de atentă ca şi la spectacol, aproape că văd spectacolul prin ochii lui.

MS: Tu faci povești, leac pentru societate. Povestea ta cum sună?

Nu-i o poveste care să merite spusă. Banală, n-a fost nimic vreodată excepţional în viaţa mea. Nici măcar n-am avut o copilărie spectaculos nefericită, ci banal nefericită, ca mai toţi copiii din blocurile alea unde stăteam noi. 

MS: “Tatăl meu era aproape mereu furibund, iar maică-mea era o fiinţă îngrozitor de vesela.” Ce crezi că ai moştenit de la fiecare părinte şi cum te ajută această moştenire în ceea ce faci astăzi?

N-am moştenit de la niciunul suficient cât să conteze. N-am nici furia tatălui meu, nici jumătatea arhiplină a paharului mamei mele. În ce fac azi mă ajută doar faptul că, după ce maică-mea a făcut cot la cot cu mine prima compunere care mi s-a dat temă la şcoală (în clasa a doua, probabil), la următoarea a refuzat să mă mai ajute. Mi-a zis “ai văzut cum se face, acum faci tu.” Şi asta fac de atunci încoace. 

MS: Sunt momente în care simţi nevoia să te antrenezi cu cineva, să dezbaţi, să ceri un sfat sau pur şi simplu o părere în ceea ce priveşte munca ta? Către cine mergi?

Nu, nu simt. Pur şi simplu scriu din burtă, foarte repede, cum îmi vine. După care simt nevoia să aud cât mai repede acele cuvinte spuse de actorii pentru care le-am gândit. Cum nu cred că există “greşit” în artă, pornesc de la ideea că ce fac eu e ce fac eu şi nu poate fi făcut de nimeni. Şi că n-are sens să întreb pe cineva, pentru că e normal ca acel cineva să vadă altfel decât mine lucrurile. Ar fi jignitor să le vadă la fel ca mine, nu-mi doresc niciun fel de uniformă, niciun fel de “aşa se face”.

MS: Luciditatea şi directeţea ta pot fi uneori incomode pentru un interlocutor. Ce încerci să eviţi prin felul acesta de a fi şi de a acţiona?

Nu încerc să evit nimic. Pur şi simplu am ajuns în timp la concluzia că e cel mai comod şi eficient să spui adevărul şi să te comporţi comform lui. Minciuna cere efort, e o construcţie care trebuie întreţinută. Adevărul pur şi simplu e.

MS: În ce subiect de “interes public” te-ai implica. Te mână ceva anume într-o luptă socială?  

Am perioade când ies asiduu la proteste împotriva potlogăriilor din politică. Şi am perioade când nu am energie pentru aşa ceva, când ieşitul mi se pare inutil. Respect de fiecare dată metabolismul meu de implicare socială, nu mă forţez doar ca să fiu în trend. Iar altfel, lupta mea socială e micuţă dar importantă. Ajut oameni foarte talentaţi care nu sunt acolo unde ar trebui în teatrul românesc, care sunt puşi în rafturi prăfuite şi uitaţi acolo, îi ajut să iasă la lumină, îi ajut să iasă din impas. Apropo, port noroc actorilor. 

MS: Da, noroc? Crezi în noroc?

Da. Cred în noroc. Dar, conform bancului, cred şi că e datoria ta să cumperi lozul dacă tragi nădejde să câştigi la loto. Cred în întâlniri norocoase, întâlniri care-ţi schimbă traiectoria.

MS: În ce altceva mai crezi?

În prietenie.

MS: Când spui “Respect!” ? Pentru ce? În ce context? Când se mişcă în interiorul tău coarda aprecierii?

Respect oamenii care sunt capabili să se ţină de un principiu, chiar dacă se întâmplă ca la un moment dat acel principiu să nu fie în avantajul lor. Respect oamenii care nu se dau după cum bate vântul, care nu-şi modifică scara de valori, credinţele, în funcţie de context. Respect oamenii care au curajul să-şi rişte situaţia, poziţia, de dragul adevărului sau bunului simţ.

Foto: Cătălina Flămînzeanu

Tot atunci, în seara cu Fata din curcubeu (pe care dacă nu aţi văzut-o, vă recomand să o treceţi pe listă) ochii mi-au mai fugit pe ici, pe colo. Sunt multe pe care le poţi identifica printr-o trecere, chiar şi razantă, cu privirea.

Aşa cum mi se întâmplă să rămân în memorie cu scene întregi din filmele bune, cu fragmente din monologul reuşit al unui actor de teatru, cu mişcări dintr-o coregrafie spectaculoasă urmărită chiar şi pe Youtube, se întâmplă să păstrez screenshot-uri cu simple cadre din cotidian. Simple, dar nu tocmai. Pe principiul ăsta s-a lipit de mine amintirea unei tinere cu părul blond, prins într-un coc neglijent, ce purta o rochie din mătase roşie pe suprafaţa căreia se odihneau imprimate flori mari negre. Stătea aşezată ca la teatru, pe un scaun de lemn, clasic, vechi, cu spatele spre mine. Era preţioasă şi nu o spun deloc în glumă.

Cu toate că Lia Bugnar construieşte realităţi, folosind glume şi ironii, tot ea ştie să le îmbrace, ca pe fata asta, în rochii sau costume tailor made pentru fiecare spectator în parte. Lumea le iubeşte, dureroase şi brutale, cum mai sunt uneori.

 

Mai multe despre activitățile și proiectele Liei Bugnar pot fi găsite pe teatral.ro și pagina sa de Facebook.

Digiprove sealCopyright secured by Digiprove © 2019