Irina Neacșu: În natură nu e nimic de dovedit.

By iunie 9, 2019

Irina Neacșu

From: București Born on: 16 Ianuarie 1982 Occupation: Arhitect, Designer de interior, Ilustrator&Artist botanic, Preşedinte "Romanian Society of Botanical Artists", Membru "American Society of Botanical Artists", "Vienna School of Botanical Art"

Pentru Irina Neacşu întâi a fost desenul. De la mâzgăliturile de copil, până la planurile detaliate pe care le-a făcut în facultatea de arhitectură şi până în prezent, desenul este piesa centrală. A amenajat locuinţe ca designer de interior și a restaurant mobilă, iniţial din pură pasiune, iar mai târziu ca business. Acum este artist şi illustrator botanic.

“Mereu desenez şi dacă, uneori nu se întâmplă nimic mai mult decât o schiţă, de cele mai multe ori de acolo pleacă totul, fiindcă desenul este cel care declanşează starea de creaţie”, mărturiseşte Irina. Iar dacă declicul porneşte de la un contur, restul se continuă datorită nevoii sale de a crea compoziţie.  

Irina trăieşte un “dor nebun de viaţa la ţară”. E conştientă că are o imagine idealizată a acesteia şi că scenariile ei nu se pliază întocmai pe realitate. Mereu a tânjit după vacanţele la bunicii de la ţară pe care niciodată nu i-a avut. Acum îşi alină nevoia de pitoresc, plimbându-se, alergând sau mergând cu bicicleta în Braşov, oraşul în care s-a mutat de 3 ani. Tranziţia ei din capitală către Braşov a avut loc treptat. Mai întâi a mers pentru un proiect, apoi a primit invitaţia de a susţine un curs şi când a venit şi a 3-a chemare de colaborare, a închiriat o casă şi a numit-o “de vacanţă”. La început rămânea peste noapte după ce îşi termina orele de lucru, iar în cele din urmă a ajuns să se întoarcă în Bucureşti o dată pe săptămână. Pentru că tot ceea ce construise în capitală – o afacere care depindea foarte mult de prezenţa ei fizică, şi-a clătinat structura, Irina a fost nevoită să ia o decizie: “Rămân în Bucureşti şi merg acolo din când în când sau închid aici şi mă mut în Braşov?” S-a ţinut de crezul ei – “să nu dai un oraş pe un alt oraş, să dai un oraş pe un munte” şi cu frică în suflet a decis să plece şi să-şi asume faptul că nu are un plan şi că incertitudinea face parte din viaţă.

Acum, pe strada Poarta Şchei, nr.6, din Braşov îşi susţine atelierele de ilustraţie botanică, în acuarelă, ulei sau în creioane colorate. Vrea să înveţe oamenii din ţară ce înseamnă cu adevărat arta botanică şi cum înţelegerea plantelor te va determina să le şi protejezi.

Din acelaşi motiv a fondat şi Romanian Society of Botanical Artists, dar şi pentru că vrea să creeze o comunitate, să formeze o piaţă, să dezvolte cursuri şi ateliere, astfel încât întrega floră unică a României să poată fi folosită şi promovată la un nivel superior.

Ca o dovadă că pornirile ei sunt extraordinar de valoroase pentru noi, ca ţară în general şi pentru arta botanică în special, Irina a susţinut un proiect amplu – Transylvania Florilegium. Este un demers la care au lucrat 36 de artişti în diferite momente ale anului, care au observat şi au pictat un număr mare de flori din zona Transilvaniei. Anul acesta Irina a iniţiat şi curatoriat expoziţia Flori sălbatice din România — o istorie botanică (care a fost disponibilă până pe 2 Iunie 2019 la  Muzeul Național de Artă al României), unde piesa principală a evenimentului este acest Florilegium pus la dispoziţia publicului sub sticlă, ca o adevărată operă de artă obţinută prin efort comun.

Foto: Florilegium, Expoziţia Flori sălbatice din România—o istorie botanică

Foto: Florilegium, Expoziţia Flori sălbatice din România—o istorie botanică

Foto: Irina Neacșu, Expoziţia Flori sălbatice din România—o istorie botanică

***

MS: Există 3 ipostaze principale: ilustrator botanic, artist botanic şi pictor de flori. Cum se definesc ele?

Pictorul de flori este un artist vizual, care aşa cum îi spune şi titulatura, pictează flori, naturi statice, flori mai decorative sau mai puţin decorative (spre exemplu Ştefan Luchian). În cazul lui se pune accent pe viziunea sa artistică, pe sentimentul pe care acesta îl trăieşte în interacţiunea cu florile, şi nu neapărat pe ele. Ţine mult de atmosferă. Astfel de picturi nu prezintă detalii botanice şi nu pot fi folosite în scopuri ştiinţifice. Artistul intervine şi le pictează altfel decât sunt în realitate, iar dacă încerci să identifici florile dintr-o lucrarea, poţi să te dai cu părerea că cele roşii pot fi nişte maci, dar nu ai cum să ştii exact.

Artistul botanic are ca scop redarea ştiinţifică a florii, dar îşi păstrează o abordare mai liberă. Redă planta aşa cum este ea ca structură, însă mai marita sau doar un anumit segment al acesteia. În mod sigur vor exista detalii clare şi acurateţe mărită, însă se va identifica şi un caracter artistic puternic.

Iar, ilustratorul botanic este cel care redă planta fix aşa cum ea este. Nici mai mare, nici mai mică. Ei lucrează pentru institute de ştiinţele naturii, de cercetare, alături de un botanist care îşi face o teză de disertaţie şi are nevoie de ilustraţii sau pentru nişte oameni care asta vor să aibă acasă pe perete. Munca lor îndosariază specii noi, specii pe cale de dispariţie sau ceva deosebit, precum sunt mutaţiile. Se întâmplă să descoperi că a dispărut o specie dintr-un anumit areal, din diverse motive (vreme, poluare, etc.) şi atunci îţi rămân reprezentate pe hârtie în detaliu.

MS: Desenezi plante. De unde a venit iubirea ta pentru natură?

Nu ştiu exact din ce a venit, pur şi simplu a venit şi s-a construit pe parcurs. În copilărie îmi plăcea să stau afară. Îmi amintesc cum în perioada vacanțelor petrecute la Sibiu exploram vecinătăţile şi natura în general. Acasă, la Bucureşti, nu aveam copii cu care să mă joc şi atunci îmi găseam de lucru în mediul natural, care îmi oferea foarte mult material de cercetare şi de descoperire.

Încă îmi place să stau afară şi nici nu-mi este teamă. Dacă mă gândesc bine, îmi este mai teamă în oraş – de oameni, de lucruri rele care ţi se pot întâmpla, decât în pădure – de urşi şi alte pericole. Prietenii mei râd de mine, zicând că sunt o fată de Bucureşti, şi că dacă nu m-am întâlnit cu ursul în pădure, nu conştientizez ce înseamnă asta. Dar pentru că am văzut atât de multe situaţii neplăcute în Bucureşti, m-am învăţat să merg cu geanta la vedere, atentă, niciodată singură seara. Cu toate că există lucruri care îmi aduc bucurie în oraş, nu pot să mă relaxez aşa cum o fac în natură.

În natură sunt atentă la armonie, la creşterea firească a plantelor, la cum totul pare planificat de o mână superioară.

În oraş nu găsesc armonia asta.

Foto: Ilustrații, arhiva personală

Foto: Ilustrații, arhiva personală

MS: De ce ai nevoie pentru a avea armonie în viaţa ta? 

Cred că armonia este strâns legată de acceptare. Am reuşit foarte de curând să aplic teoria pe care o ştiam şi să reuşesc să nu forţez lucrurile, să le las să se întâmple. Uneori trebuie să accept  că proiectele nu ies cum vreau, că uneori persoana cu care stabilisem să iau prânzul astăzi nu mai poate ajunge sau că am pătat o haină foarte scumpă. Sunt nişte lucruri care nu au absolut nicio relevanță. Absolut niciuna. Până la urmă nici nu mai ţii minte câte proiecte nu au ieşit sau câte cămăşi ai pătat. Dar, atunci, când se întâmplă ceva „grav”, te încrâncenezi tare. Ai întârziat la o întâlnire pentru că ai găsit maşina blocată. Asta e, anunţi, oferi respect, dar nu te mai încrâncenezi.

Armonie înseamnă şi capacitate de a zice „nu” şi de a-ţi păstra timpul necesar pentru a te încărca şi descărca – fiecare în felul propriu. Eu nu cred că aş avea un flux de lucru eficient, dacă nu ar exista zilele în care urc pe munte; lecturile mele sau desenul meu – cel venit din propria nevoie, research-ul, testarea limitelor mele, a unor texturi şi tehnici noi, a tuturor lucrurilor pe care le fac mereu în culise.

Renunţi uneori la câte ceva pentru a câştiga altceva.

MS: Există vreo legătură între perfecţionism şi natură?

În natură găseşti o ordine foarte clară a lucrurilor, iar toate elementele sunt puternic legate între ele şi funcţionează bine aşa. În natură nu e nimic de dovedit. O floare nu înfloreşte ca să dovedească ceva, ea înfloreşte pentru că asta face ea. Şi nici nu se jenează că e prea frumoasă sau prea mov, ea este, şi atât.

Pe când noi nu putem face asta. Ne purtăm într-un anumit fel pentru că urmăm trendurile, pentru că vrem să fim admiraţi sau apreciaţi. Multe dintre alegerile noastre, nu sunt despre noi, ci despre nevoia de a fi acceptaţi şi validaţi şi despre teama de a fi excluşi.

Când vorbim despre natură, vorbim despre o existenţă fără teamă. Cum ar fi dacă nu ţi-ar fi teamă că eşti prea înalt sau că râzi prea tare? Eu nu cred că perfecţiunea este o stare, e un traseu care nu se termină niciodată.

Culmea, chiar astăzi am postat despre perfecţiune, pentru că am reeditat o carte de artist la care am lucrat acum 3 ani, Herbarium. Conţine 30 de elemente realizate manual şi uitându-mă la ele am constatat că ilustraţiile respective sunt cu mult în urma abilitaţilor mele din prezent. Acum lucrez mai bine.

Înainte de reprintare mi-a trecut prin minte gândul de a le reedita, de a le face mai reuşite. Dar, m-am oprit. “Dacă nu treceai prin etapa aia, nu aveai cum să ajungi la nivelul de acum”, mi-am zis. “De ce să o reeditezi? Pentru că nu mai e perfectă?” Am realizat că Herbarium nu e o colecţie de lucrări perfecte, ci un manual care te învaţă să ieşi în natură şi să recunoşti floarea după ilustraţia mea – care este corectă, să o presezi şi să te bucuri cu copilul tău făcând asta.

Foto: Herbarium, arhiva personală

Foto: Herbarium, arhiva personală

MS: Care sunt etapele realizării unei lucrări botanice?

Depinde de motivul pentru care încep, pentru că poate fi un start impus, dar tot “ales” – un client care vrea o anumită plantă desenată, un studiu, o lecţie sau complet ales de mine – mă simt inspirată de anumite flori, am fost în vacanţă şi am văzut o plantă anume.

Oricum ar fi, eu recomand mult studiu înainte de orice, fie că este research fie tot felul de desene (arta botanică cere neapărat abilități superioare la desen). Studiul înseamnă şi să înţelegi planta, să îi urmăreşti etapele de dezvoltare şi să-i identifici geometria interioară. De multe ori trebuie ca ochiul să privească din unghiuri diferite, la fel ca şi aparatul foto. E nevoie de un număr mare de fotografii, fiindcă durata de viaţă a unei plante este scurtă şi atunci imortalizezi toate detaliile posibile.

După care faci probe de culoare, fiindcă şi pigmenţii se transformă repede. Spre exemplu, un iris în 2 zile nu mai e. Iar într-o rezervaţie naturală, nu poţi să iei acasă exemplarul, ci faci acolo schiţele, testele de culoare, iei dimensiuni astfel încât rezultatul final să aibă mărimea naturală. Alteori, te ajută să presezi chiar şi cea mai mică frunzuliţă, fără a-i face rău, şi să iei geometria exactă cu tine în studio.

Şi abia apoi, după toate acestea, începe lucrul. Arta botanică are în spate sute de ore de lucru. E un exerciţiu de răbdare şi în acelaşi timp e absolut fantastic pentru că tu vezi nişte lucruri, dar nu le înregistrezi niciodată. Dacă ai nişte flori în vază, tu niciodată nu o să stai 10 ore legate să le urmăreşti. Le admiri, faci poză şi pui pe Instagram, iar după ce se usucă, le arunci.

În cazul meu, care stau zeci de ore privindu-le, azi 10, mâine 10, încep să văd cum se mişcă, cum se întorc după lumină, cum frunza protejează bobocul sau cum acesta se desface. Nişte mecanisme străine în toată splendoarea lor. Le urmăresc până se usucă şi nu îmi vine să le arunc, pur şi simplu nu îmi vine, după ce am văzut viaţa din ele.

După ce îţi petreci existența cu un scop imediat – faci ceva ca să obţii repede ceva, procesul de observare şi înregistrare, care nu are un scop imediat, te conectează la un alt fel de adevăr, realitate sau nivel al vieții, aşa cum îl ştim noi. Cu sau fără tine, e acolo.

Foto: Ilustrație, arhiva personală

MS: Ce observi în comun la oamenii care vin la cursurile tale?

Foarte mulţi sunt oameni care au ajuns la maturitate fără să-şi exerseze creativitatea şi îşi doresc să reia partea asta uitată. Foarte mulţi îmi spun: “Eu nu ştiu să desenez. Sunt antitalent”. Şi trece pe lângă mine debutul ăsta verbal al lor, pentru că s-a întâmplat de nenumărate ori să rămân surprinsă de cât de bine au reuşit să facă primul desen în cadrul cursurilor. Ca începători, le spun că desenul e ca o limbă străină ce trebuie exersată mai mult în cazul unui adult. Desenul trebuie exersat, chiar şi acasă după curs sau între cursuri. Desenul se învaţă, pentru că el e un limbaj de exprimare. Trebuie doar să deschizi canalul. Cred că asta au cursanții în comun – nevoia de a deschide ceva pierdut, nevoia de frumos şi creativ.

Foto: Irina Neacșu Studio, arhiva personală

***

Irina Neacşu, nu se mulţumeşte cu crearea picturilor şi ilustraţiilor botanice şi vrea sub orice chip să prezinte arta botanică într-o formă educativă, dar mai ales într-un limbaj pe înţelesul tuturor. Ea consideră că arta este o manifestare foarte intimă, un gest privat, pe care îl compară cu expunerea în lenjerie intimă: “În acest caz te jenezi de corpul exterior, însă în artă te jenezi de cel interior. Unii vor râde că e prea înalt, alţii de ceea ce gândeşti ca artist. Iar tot ce poţi tu face, este să explici ce reprezintă munca ta, ce ai avut tu în minte şi în suflet atunci când i-ai dat viaţă. Este rolul artiștilor să explice de ce fac arta pe care o fac.

Spre exemplu, eu am avut un afront faţă de Mark Rothko atunci când mi-a pus mama în braţe un album de-al lui cu mult timp în urmă şi nu am înţeles nimic din operele sale. Pur şi simplu nu m-a pasionat. La mulţi ani după această scurtă întâlnire, când eram la cursuri în Roma am vizitat o expoziţie de artă Mark Rothko, unde am văzut în faţa ochilor lucrările lui imense şi m-am raportat altfel la munca sa. De atunci este unul dintre pictorii mei preferaţi. Nu doar pentru că am interacţionat direct cu operele, ci şi pentru că existau multe informaţii sub formă de panotare. Mark a explicat cum este relaţia dintre artist şi opera sa, când opera este mai mare ca artistul şi cum tot gestul de a picta devine un act fizic, implicând mâinile, umerii, spatele. L-am plăcut pentru că l-am înţeles. Oamenilor le plac lucrurile pe care le înţeleg.”, povesteşte Irina Neacşu, în timp ce îşi aranjează mai bine haina pe piept într-o dimineaţă rece de primăvară.

Foto: Irina Neacșu, arhiva personală

Mai multe despre proiectele Irinei Neacşu poţi găsi pe pagina personală de Facebook, cea a studio-ului, pe profilul de Instagram sau platforma proprie irinaneacsu.com.

Digiprove sealCopyright secured by Digiprove © 2019

LATEST INTERVIEWS

Cătălin Ștefănescu

"Obişnuinţă nu e deloc."