Irina Marinescu: Cu cât viteza industriei creşte, cu atât frânez eu mai tare.

By martie 30, 2019

Irina Marinescu

From: București Born on: 21 aprilie 1981 Occupation: Designer vestimentar

În iunie 2018, Irina Marinescu intra pentru a 5-a oară în bazinul de înot, luptând cu valurile produse de propria mişcare, pentru copiii de la Centrul Învingem Autismul. Era 30 iunie, o dimineaţă însorită, ce s-a transformat mai târziu într-una înnorată, lăsând răcoarea să se instaleze uşor peste concurenţii Swimathon-ului.

Îşi aminteşte, cu un tremurat al corpului, momentul în care a intrat în apă şi cum muşchii i s-au încordat pentru câteva secunde. Niște secunde mai lungi decât cele obişnuite.

Apoi, după ce se lansează în mişcări, aude repetitiv vâjiitul de sub apă, urmat de zgomotul şi fluieratul de la suprafaţa ei. Cu toate că traseul este dus la capăt predând ştafeta, oboseala se instalează.

Irina l-a avut alături şi pe Matei, singurul coechipier masculin ce a reuşit să doboare legea nescrisă a fetelor şi să facă parte din Cap Aurora. “El e o minune, nu e doar un băiat”, explică Irina, despre copilul care a depăşit cu mult limitările trasate de autism.

Este un gest frumos, de apreciat, de urmat, dar nu l-am ales pentru a pune subiectul în lumină caritabilă (deşi reflectorul există), ci pentru a desena o analogie. După 2 ore de ascultat vorbele ei, mi-am dat seama că această cursă de bazin seamănă mult cu viaţa ei, pe care o duce cu încăpăţânare şi sinceritate din ce în ce mai asumat.

Născută dintr-o mamă cu sânge autro-ungar şi un tată cu rădăcini de etnie romă, Irina Marinescu a urmat o grădiniţă privată de engleză, ilegală la vremea respectivă prin însăşi existenţa ei. Bunica o ducea în fiecare zi la ora 9:30 a.m. pe strada Frumoasă şi se întorcea la ora 12:30 p.m. să o ia acasă, în Pantelimon. La capătul străzii, începea comuna din care ţăranii veneau la piaţă cu rodul muncii lor. Imaginea femeii care aducea de fiecare dată doniţe de lapte îi bucură sufletul şi acum. Acestei femei i-a dat la un moment dat spre creştere şi puiul, primit cadou, odată devenit găină pe balconul atelierului bunicul său.  Ei, bunii, au crescut-o, deşi weekend-urile şi vacanţele le petrecea în Floreasca, alături de mamă, după despărţirea timpurie a părinţilor.

În fiecare zonă avea câte un parc, sursa juliturilor ei.

Unul avea un tobogan imens de piatră, îngust, pe care aluneca cu uşurinţă, copil fiind, dar şi la 20 + de ani. Acum e bătrân, e ştirb, îi lipsesc multe trepte uriaşului de piatră interzis copiilor tocmai din aceste considerente de siguranţă.

Celălalt, ca să fie în concordanţă cu numele cartierului, avea în centru un câmp de levănţică.

Era împiedicată, motiv pentru care a învăţat să meargă pe bicicletă la 30 de ani, odată cu propriul copil, Luca. Dar nu oricum ci direct pe tocuri, cu şeaua suficient de jos poziţionată pentru a atinge cu picioarele solul, fără sprijin uman şi cu expunere în trafic. S-a aruncat cu capul înainte, aşa cum a plonjat şi în bazin.

Foto: Eugen Demeterch

Nu cred în idea că “sângele apă nu se face”.

Am avut o copilărie normală, dar am resimţit destul de dramatic separarea alor mei, şi cumva, în timp s-a format şi teoria conform căreia lucrurile care se profilează în caracterul unui om ţin mai degrabă de emoţional decât de mediu. Viziunea mea asupra termenului “familie” este una mai puţin convenţională. Mama mea s-a recăsătorit de 2 ori. Eu am un copil de tatăl căruia m-am despărţit. Acum sunt cu altcineva şi chiar dacă nu suntem o familie tradiţională, “acasă” înseamnă Andrei şi Luca, fiul meu, care are şi o soră de la tatăl lui. Eu nu cred în idea că sângele apă nu se face. Eu cred că cele mai puternice legături se nasc contextual, bazate pe emoţii şi interese comune, pe lucruri la care vibrezi la fel.

Familia nu este croită după tipare.

Dar, oricât de puţin tradiţională ar fi familia în care te naşti, oricât de bine sau de rău decurg lucrurile în ea, creştem cu aşteptarea în subconştient, asteptarea de a fi validaţi, de a ni se recunoaşte meritele de către părinţi, şi de multe ori, oricât de departe am ajunge fără validarea lor, lucrurile tind să pară mai puţin valoroase. Nu foarte diferit stau lucrurile şi când vine vorba de consolare sau momentele dificile. Cu mama am avut mereu o relaţie delicată şi pe alocuri dificilă dar este inimaginabil câtă forţă are acel “o să fie bine” rostit de ea. Multe dintre generaţiile noastre au fost crescute sub semnul vinovăţiei, fără a înţelege cursul natural al lucrurilor şi faptul că ciclul părinte-copil, nu este reversibil, ci ireversibil. Nu copilul trebuie să dea părintelui ci părintele copilului, pentru că într-o bună zi copilul să poată da mai departe copilului lui. Generaţia mea încă mai păstrează vinovăţia şi reminescența acestei mentalităţi. Nu vorbesc de nonempatie sau de nepăsare, ci de sacrificiu. Pentru că este o diferenţă între a nu-ţi pasă şi între a te simţii vinovat pentru alegerile tale, pentru felul în care îţi construieşti viaţa, după tiparele desenate de părinţi.

 

Pe Luca, l-am învăţat să militeze pentru credinţele lui. 

M-am ţinut mereu departe de tentaţia de ascunde mizeria sub preş şi de a costrui realităţi din carton. Am încercat să caut echilibrul şi iubirea, fără să proiectez. E, însă, nevoie de timp şi mult exerciţiu, de căzături şi julituri ca să înţelegi că nu trebuie să proiectezi în oameni ce îţi imaginezi că ai vrea să fie, ci să îi iubeşti pentru ceea ce sunt sau să pleci. Sunt relaţii de cuplu care se strică din faşă, pentru că amândoi partenerii sar din tort şi aduc baloane, trec câteva luni şi se trezesc fiecare, că sunt cu un om care nu are nicio legătură cu cel de la început. E nevoie de foarte mult exerciţiu, curaj şi acceptare pentru a te descoperi pe tine exact aşa cum eşti .

Copilului meu am încercat mereu să- i sădesc iubirea, de sine şi de ceilalţi; îi spun mereu să îşi asculte intuiţia, să înveţe să ierte şi să ceară iertare: să spună ce îl doare şi să îmi spună când şi ce greşesc, fără să lase timpul să treacă. Poate că, uneori, pare greu să ierţi sau să îţi ceri iertare, dar astea sunt cele două lucruri esenţiale care vindecă. Copilul meu este mai complex decât am fost eu și se dezvoltă într-o cu totul altă era, unde gradul de expunere şi informaţie este uriaş. Libertatea de exprimare este mai mare, cât şi uşurinţa cu care comunică. Însă, mă lovesc de multe ori de preconcepţiile şi judecata colegilor săi, educaţi de nişte părinţi cu aceeaşi gândire. Luca a crescut într-un mediu în care nimic nu a fost expus judecăţii. Nu l-am minţit şi nu am inventat povești despre prietenii mei care sunt gay, nu l-am ferit şi nu l-am învăţat să pună etichete, şi totuşi trăieşte cu teama de ruşine. Sunt băieţi pentru care confirmarea frumuseţii unui alt băiat sau bărbat echivalează cu a fi gay şi evident că ăsta este un lucru rău.

 L-am învăţat să lupte pentru propriile lui principii, să le ia apărarea celor judecaţi sau marginalizaţi, aşa cum am făcut-o şi eu. Şi da, îmi asum că va veni cu buza spartă, că se va bate la şcoală pentru că nu ştiu cine a folosit cuvântul bulangiu, pe care eu nu îl tolerez în preajma mea. Pe Luca, l-am învăţat să militeze pentru credinţele lui, cu toate că nu e uşor la vârsta de 13 ani, când apare nevoia de confirmare, de leadership, teribilismul şi nevoia de a fi “on top”.

Foto: Arhivă personală

Sunt o iubitoare de oameni.

Unul dintre lucrurile după care m-am ghidat de când eram destul de mică, sădit cu grijă de tatăl meu care m-a crescut şi pe care l-am adorat, este “Să pui capul liniştită pe pernă.” Am încercat mereu să rămân dreaptă şi să fac lucrurile astfel încât să am sufletul uşor, să mă ştiu fără urmă de vinovăţie.

Daniela Groza şi-a botezat brandul caritabil- be kind for real, şi mi se pare că este o deviză perfectă. Cred că bunătatea şi empatia nu sunt pentru show-off, nu sunt ustensile pentru PR, ci lucruri fireşti,  pe care le faci pentru că aşa simţi şi care îţi aduc înapoi tot bine.  Sunt o iubitoare de oameni.

Pentru mine e mult mai simplu să fac bine decât rău, îmi este mai simplu să fiu dreaptă sau sinceră, decât să mă prefac în încercarea de a obţine ceva. Mama îmi spune mereu că sunt teribil de evidentă atunci când nu îmi convine ceva sau când nu plac pe cineva. “Eşti îngrozitor de scârboasa”, imi spune. :)). E adevărat că am învăţat să îmi asum sentimentele şi să încerc să nu mă mai conformez etichetelor. Dacă simt că nu sunt unde sau cu cine trebuie, e mai simplu să plec. Nu fac lucruri în care nu cred, sau încerc să fie cât mai puţine. Nu sunt în stare nici să mint, nici să mă prefac.

 

Maternitatea nu te transformă neapărat în femeie.

Sunt multe lozinci care includ cuvântul “femeie” şi care îl ridică la un nivel exagerat. “A fi femeie înseamnă aia sau ailaltă”, “O femeie nu face niciodată aşa.” Nu e atât de simplu şi e relativ. Pentru unele dintre noi feminitatea este un ceva cu care ne naştem, pentru altele este ceva inexistent, altele nu se maturizează niciodată şi rămân eternele domnişoare. E adevărat că am simţit ceva schimbat în mine cam după 30 de ani, dar cred că are legătură cu tot ce am trăit, cu tot ce am simţit şi învăţat, şi dacă au apărut anumite trăsături sau gesturi, au apărut firesc.

Domnul Djuvara, citând un filosof, scria în 444 de fragmente memorabile: Hermann Graf Keysering, un filozof german care era la modă prin anii ’20-’30, a spus că oamenii au o singură vârstă toată viața. E un lucru inteligent, nu? Nițel exagerat, dar, uitați, eu cred despre mine că am avut mereu 26 de ani…Vârsta mea mentală a rămas și acum, la 99 de ani, de 26. E o chestiune de caracter tinerețea, eu mi-am păstrat apucăturile din tinerețe…Așa suntem. Unii îmbătrânim de tineri, alții rămânem copilăroși. Unii poate chiar prea copilăroși.”

Eu credeam că am rămas la 27 de ani. Andrei, partenerul meu, crede că am rămas la cea de 6. E foarte adevarat că nu m-am simţit niciodată pe deplin adult. Pe măsură ce îmi spune, şi nu este că mă convinge el, ci că îmi dau seama că eu nu mă simt adult. Sunt oameni de vârsta mea care se iau foarte în serios şi vis-a-vis de care mă simt ca un copil, pentru că eu nu mă iau foarte în  serios. Nu mă comport ca un copil dar sunt multe gesturi care îmi trădează vârsta emoţională. Intru cu uşurinţă în jocul copiilor, mă murdăresc pe mâini fără nicio apăsare şi mă cațăr la fel. Îmi amintesc acum de un moment din copilărie, din parcul în care am crescut. Era acolo un copac cu traseu precis de căţărat. Într-o dimineaţă m-am urcat în el şi la sfârşitul circuitul am rămas agăţată într-o creangă. Am rămas acolo preţ de vreo oră, cred, şi am aşteptat cuminte până când a trecut cineva care să mă ajute să cobor. Sunt foarte multe momente în care împrumut ceva din episodul ăla, în care mă încearcă stângăcia unui copil.

Cu Luca raportul este unul relativ asemănător. Când era foarte mic, mă jucam cu el, punându-mă la mintea lui, şi am în continuare multe momente, în care nu mă poziţionez ca un adult serios care a uitat să se joace. Sunt adult doar atunci când trebuie să îşi ia masa la orele corecte, să îşi facă temele, ordine sau să nu întârzie. Maternitatea nu te transformă neapărat în femeie. Sunt femei pe care studiindu-le puţin, înţelegi că nu mai există aproape nicio urmă din copilul de altădată, că feminitatea sau graţia, maturitatea şi siguranţa de sine sunt fireşti, nicidecum construite sau forţate.

Eu cred că, pe undeva, am şi întreţinut relaţia cu copilul din mine, că am cultivat-o şi că mi-am delegat copilul în a fi responsabil de joc, de intuiţie, de sinceritate şi de felul în care mă bucur sau sufăr. Nu cred că am să mai cresc, nu în sensul ăsta. Mi s-au întâmplat deja suficiente lucruri ca să devin om mare şi cu toate acestea nu mă simt ca unul. Sau sunt un om mare care a refuzat să îşi ducă copilul interior la culcare.

Foto: Andrei Runcanu

Pentru multă lumea pot părea doar manieristă.

Felul în care ne îmbrăcăm este o consecinţă a felului în care suntem, a educaţiei pe care am primit-o,  a apartenentei sociale. Nu cred şi n-am crezut niciodată în expresia “Haina îl face pe om”, pentru că nu poţi suplini vestimentar ceea ce n-ai primit prin educaţie. Atunci când stilul personal devine consecinţa a ceea ce eşti şi când felul în care te îmbraci este strict pentru a-ţi plăcea ţie, atunci devine autentic. Când te simţi bine în pielea ta, se vede şi se simte, iar energia din jurul tău e diferită. Apare un soi de relaxare când îţi place, ţie în primul rând, ce vezi, indiferent că e prea mult, că e prea puţin. Cred cel mai tare în proiecţia din oglindă, mai tare decât în ce spun sau cred ceilalţi despre estetica mea. Eu asta fac, eu mă îmbrac pentru mine. Pentru multă lume pot părea manieristă. Se mai schimbă lucruri în stilul meu, dar nu multe. Acum port jeans cu talie înaltă dar multă vreme nu mă vedeam purtându-i. Nu am purtat flats niciodată. Acum port, chiar dacă nu îmi este cel mai uşor să mă debarasez total de frustrarea adolescentină legată de înălţime.

 

Nu ai cum să dai naştere zilnic unui nou produs.

Cred că în fiecare designer există un artist. Nu poţi exercita doar tehnic această meserie. Fără reverie, fără căutare nu poţi pune în haină mesajul pe care vrei să îl transmiţi. Ţine de emoţii şi de cum alegi să le pui la vedere. Ţine de vanitate, de nevoia de a ieşi la rampă, de aplauzele pe care orice persoană cu o meserie ce presupune spectatori, are nevoie.

Dacă ar fi să enumăr tehnic ce îţi trebuie? Oh, îţi trebuie multe: intuiţie, talent, simţ estetic, inspiraţie, să poţi să schiţezi pe hârtie produsul din minte, să cunoşti materiale, să poţi să te mişti suficient de repede, odată cu tot ce se întâmplă. Eu nu pot face maraton din această meserie. Lucrurile se întâmplă cu o viteză enormă şi dacă eşti un creativ în industrie este foarte greu să faci faţă, mărturie stă şi interviul lui Raf Simons, care m-a impresionat tare, şi care a venit cu afirmaţia că unul dintre motivele principale pentru care şi-a dat demisia era că cele 4 echipe creative pe care le avea în subordine deveniseră insuficiente în raport cu toate colecţiile anuale. Nu poţi fi creativ sub presiunea timpului. Fiecare colecţie este consecinţa unor stări, unor schimbări emoţionale, depăşirii unor praguri. Pentru a materializa toate lucrurile astea e nevoie de timp, de analiză şi fermentaţie. Apar căutările fireşti: începi să citeşti, cauţi contexte, schiţezi, cauţi şi te împrieteneşti cu ţesăturile, asculţi, observi, faci alte schiţe şi apoi le modifici şi pe astea.

Când treci la producţie, se întâmplă ca lucrurile să se modifice din nou, pentru că se modifică şi volumetria sau cromatica. Nu ai cum să dai naştere zilnic unui nou produs, pentru că nu treci în fiecare zi prin toate aceste stări. Şi ăsta este unul dintre motivele pentru care eu nu rezonez cu ce se întâmplă acum în fashion. Cu cât viteza industriei creşte, cu atât frânez eu mai tare. Am ajuns să apreciez tot ce este clasic şi investit de timp, cu suflet. Mi-am asumat că nu pot să îmi împing limitele. Că nu pot renunţa, estetic vorbind, la nişte lucruri. Dacă mă întorc la mine, cea de acum 5 ani, schimbările sunt minore. Apar variaţii pe nucleu, dar el nu se schimbă cu totul niciodată. Estetica mea vine din ce am citit, din ce am văzut, din ce am trăit, vine din educaţie şi eu nu am cum să-mi shimb educaţia. Cum să-mi schimb apetitul pentru un anumit gen de lectură, de muzică, sau de film. Pur şi simplu nu am cum.

Foto: Andrei Runcanu

Sistemul de buying este inexistent.

Industria de modă poate fi o sursă serioasă de venit în România, cu amendamentul că trebuie să ai skill-ul de business. Una din greşelile pe care le fac instituţiile de învăţământ din ţară, din punctul meu de vedere, este lipsa cursurilor de marketing. Trebuie să ştii cum să îţi marketezi produsul, să ştii cum îl inserezi în piaţă, care îţi este clientul, cum funcţionează el şi ce îşi doreşte.

O problemă mare este lipsa buyer-ilor. Sistemul de buying este inexistent la noi. Câtă vreme vom continua să funcţionăm în sistem de consignaţie, lucrurile nu vor putea evolua în direcţia corectă.

Investiţia într-o colecţie prototip nu este niciodată una mică iar pentru producţie ai nevoie de alta investiţie, pe care dacă nu o acoperi de la început, şi mai apoi ajunsă la client în sistem de consignaţie, nu se vinde, câştigul este un stoc mort şi “out of season”. Un buyer ia colecţia şi ştie exact ce să facă cu ea, îşi cunoaşte clientul – fie că este buyer sau owner de boutique, ştie cine şi cât cumpără de la el şi îşi asumă riscurile vis-a-vis de stoc.

Eu nu sunt, sau cel puţin până acum, nu am fost un om priceput la business ci mai degrabă la poezie. Pentru mine, încercarea de a le îmbina a fost un consum emoţional teribil. Am făcut compromisuri şi sacrificii foarte mari pentru a putea să le duc pe amândouă, până în momentul în care am înţeles că vreau să rămân cu poezia şi că poezie pot să scriu oricând. Inspiraţia nu ţi-o poate lua nimeni. Nici visele, nici reveriile, nici creativitatea.

___

Irina Marinescu face multe lucruri: costum pentru film (Poziţia Copilului), reclamă – spot-uri produse în România, pentru nume din afara ţării, propriile colecţii, ocazional styling şi întreţinerea magazinul cu piese vintage, Babaluna. Iar acum, acestui melange i se alătură noul copil, botezat după numele unei staţiunii a litoralului românesc, Cap Aurora. A început cu tricourile realizate în fiecare an pentru Swimathon şi se dezvoltă uşor pentru a intra pe piaţa din România, mai ales cea online, unde proiectul va avea propria casă – un site momentan în lucru. Produsele Cap Aurora pot fi însă găsite pe Instagram şi comandate prin mesaj.

Photo: Andrei Runcanu

Mai multe despre activitățile și proiectele Irinei Marinescu pot fi găsite pe pagina sa de Facebook, Instagram și pe platforma irinammarinescu.wordpress.

Digiprove sealCopyright secured by Digiprove © 2019

LATEST INTERVIEWS

Cătălin Ștefănescu

"Obişnuinţă nu e deloc."