Consider ficțiunea o formă de putere şi o altă religie.

From: Monte Carlo Born on: 1 Noiembrie 1966 Occupation: Scriitor, Realizator de emisiune TV

Am vrut să o întâlnesc pe Daniela Zeca Buzura, omul fermecător, ce se exprimă mereu citind cu intonaţie din cartea perfectă a minţii şi sufletului său. Am primit mult mai mult – un cadou aş spune. Trăgând de panglica roz pal a cutiei, am descoperit o femeie menită să confrunte Orientul şi Occidentul, să ofere răspunsuri neliniştilor colective şi educaţie tinerilor jurnalişti.
Îşi rotea jucăuş pe masă cana de cafea cu urme de ruj, în mişcări scurte şi planificate, ca un mecanism elveţian, în timp ce îmi spunea, privindu-mă în ochi:

Grija este un păcat capital, draga mea!

Trăiam o iluzie optică în boarea realității.

MS: Credeţi că un om poate să devină un scriitor renumit doar dacă este capabil să trăiască sentimente foarte puternice?

Da!

Cred că motivul pentru care autorii români nu au luat încă Premiul Nobel constă în faptul că pentru mulţi dintre noi literatura este un joc spumos, atractiv. Personal, cred în literatura care conține undeva, subliminal, dar limpede ca pe fundul apei, un mesaj etic şi nu doar un mesaj epic, altfel spus, o asumare a unor experienţe umane general valabile și profunde, precum boala, bătrâneţea, efemeritatea, iubirea, moartea, fericirea imposibilă. Cred că prea multă vreme în România, mai ales după instaurarea comunismului, am exacerbat, în fibra literaturii, fie partea estetică-a gratuității strălucitoare-fie partea aluzivă și esopică, a parabolei, lăsând deoparte simplitatea gravă a marilor probleme umane. Aceasta din urmă este greu de asumat şi o pot face doar câţiva dintre scriitori.

Judecând în aceste coordonate, succesul romanelor mele nu mi-a adus totdeauna doar bucurie, pentru că ştiam că este în el și o reacţie directă şi imediată la exotismul textului meu, la insolitul situaţiilor, era acolo şi este o seducţie venită din misterul Orientului. De multe ori, m-am întristat că, cititoarele mai ales, rămâneau în Istoria romanţată a unui safari sau în Demonii vântului, la primele două niveluri ale scriiturii: la strălucirea nestematelor şi la jocul iubirii, fără să depisteze că în poveste se află și o alarmă sau aşa am încercat să fie, asupra formelor de posesiune care ne copleşesc, un avertisment asupra faptului că nimic nu este al nostru, că nimic nu ne aparţine. În mod evident, cărțile mele sunt și cărţi ale unor personaje colective, pentru că oricând se întâlnesc și se confruntă două personaje, un el şi o ea, interacţiunea lor este o suprapunere de voci, o întretăiere de strigăte din două civilizaţii diferite şi din experienţe diferite.

MS: Ce părere aveţi despre ficţiune?

Consider ficțiunea o formă de putere şi o altă religie. Scriitura şi ficţiunea sunt pentru mine o religie personală, de la care aştept toate ameliorările posibile, şi dacă mă tem de ceva este faptul că tehnologia actuală va castra treptat fantezia inclusă în ficţiune. Şi nu numai fantezia, pare puţin spus, cât posibilităţile nenumărate pe care literatura ca puzzle asociativ, ți le dezvoltă ca să cunoști: te duce într-o cameră, şi apoi citind, inevitabil dacă este literatură bună, îţi doreşti şi chiar umbli şi în camera următoare; deschizi uși.

Or, lumea actuală ne învaţă să patinăm pe suprafeţe, vorbim de 3D, de 4D, dar nouă ne revine o călătorie simplificată, în 2D sau ceva cam pe acolo. O călătorie care a pierdut, fără să ne dăm seama, forța și diversitatea imaginarului pe care ni le conferea, de pildă, radioul şi scrisul negru pe alb.

În momentul în care primim totul în viziuni rapide și saturate, așa cum era digitală ne oferă, imaginarul se atrofiază, nu mai circulă aşa cum circula, când putea să plece de la textul neameliorat de adjuvante tehnologice de mare viteză. Nu ştiu cu ce vom înlocui acest imaginar pierdut, pentru că sigur îl vom înlocui cu ceva. Şi rostul lui prim era acela de a participa la sensul vieţii, ne ajuta să trăim, să lansăm proiecţii, să îndurăm, mai ales să îndurăm dificultatea de a fi.

MS: Când şi unde are rost trecutul?

Îmi este mai uşor să răspund unde nu are rost.

Niciodată în marile experienţe, în marile iubiri care, de obicei, sunt trăite intens și fulgerător. Într-un prezent care este doar atunci şi acolo, trecutul nu are nicio şansă. El ne ajută să punem în ordine ceea ce ne-am asumat, dar cred că ne împiedică sau ne contrazice în gesturile în care ne aruncăm fără plasă. Știm toți: sunt momente când trebuie să facem câte un pas strângând din ochii închiși și ascultându-ne fie instinctul, fie o irepresibilă voce interioară. Trecutul nu are, așadar, ce să caute în euforia “eroismului” nostru din marile iubiri sau din alte câteva alegeri imprevizibile și oarbe, la care consimțim doar de câteva ori într-o viață. Aici pot da un singur exemplu din interiorul vieții mele trăite: dacă m-aș fi gândit vreo clipă câți tineri au murit sub gloanțe în primele două războaie mondiale, eu și atâția alții din generația mea, am mai fi ieșit cu mâinile goale, în stradă, în decembrie ‘89?

MS: Ce credeţi că îi lipseşte omului?

Înţelegerea la timp a ceea ce trăieşte!

Avem un decalaj important între experienţa trăită şi înţelegerea ei şi probabil aici stau şi infernul şi splendoarea.

Foto: Daniela Zeca Buzura și TVR2