Elena Calistru : Trebuie să-ţi asumi că unele proiecte nu merg.

By aprilie 10, 2018

Elena Calistru

From: Focșani Born on: 10 Februarie 1986 Occupation: Președinte și Co-fondator al Organizației Funky Citizens

Suntem în Colivie, eu şi Elena şi nu, nu ne-a închis nimeni acolo. Vedeţi voi, Colivia asta nu este una obişnuită ci o casă simpatică, sediul organizaţiei nonguvernamentale Funky Citizens, unde într-un birou, separate de o uşă cu geamuri mari de restul oamenilor ce muncesc de zor, dăm startul discuţiei noastre.

Ne-am aşezat față în faţă şi îi propun să completăm împreună profilul intervievatului:

MS: Ocupaţia…cum să o trecem?

EC: Este o întrebare bună…de fiecare dată când cineva mă întreabă nu ştiu ce să răspund. Activistă? ONG-istă? …

Cred că vorbele ei, deşi de la final de interviu, definesc, cel mai probabil fără intenţie, iscodită fiind asupra propriilor planuri de viitor, mai mult decât un profil: Ştiu cum vreau să fiu când voi fi mare, dar nu şi ce. Este la fel ca şi la ocupaţie, nu ştiu să zic ce meserie am, dar ştiu ce sunt.

Oamenii care sunt confortabili cu această lipsă de concret, ce nu trebuie să se definească printr-un anumit titlu de meserie sunt rari şi extrem de interesanţi. Ei nu simt nevoia să intre într-o căsuţă şi bine fac pentru că nu-şi limitează propria arie de acţiune.

Îmi zicea cineva drag la un moment dat ca noi oamenii plecăm la drum cu handicapul de a ne crede adevărate propriile gânduri. Punem rar semne de întrebare la finalul lor, însă ne pricepem grozav de bine la a le adânci şi transforma în realitatea noastră. Mi-am dat seama că am ajuns la omul potrivit când am auzit-o pe Elena pronunţând următoarele cuvinte: Stând în colivie există riscul să ajungem la un group thinking, imaginându-ne lumea, problemele şi nevoile ei într-un mod foarte personal, şi atunci avem nevoie de nişte discuţii şi întâlniri unde, ori îţi poţi valida ideile ori ai parte de cel mai rece duș al anului. Toate aceste interacţiuni îţi dau, aşa, un soi de humility şi îţi arată că este fundamental să asculţi şi ce spun alte persoane sau să vezi cum abordează problemele şi implementează concepte.

Am întrebat-o la un moment dat cum este să fii voce, pentru că ea expune şi strigă nişte nemulţumiri colective. Cu o vinovăție asumată de copil neastâmpărat mărturisește că îi este teamă de implicațiile acestei reprezentații vocale. Te obişnuieşti să te placă lumea şi atunci tinzi să fii, într-un fel, mai temperat. Inconştient încerci să aduni  în jurul tău cât mai mulţi oameni care sunt de acord cu tine. Pot spune că am aproape un program de a enerva oamenii, provocând la dezbatere. Am momente în care încerc să le zic aşa cum sunt.

Elena vrea ca lucrurile pe care le face împreună cu echipa ei să fie parte dintr-o poveste mai mare decât cea din România, motiv pentru care a început să colaboreze şi cu alte organizaţii din Europa Centrală şi de Est, spre exemplu cu Polonia şi Ungaria. Este periculos să nu ai imaginea de ansamblu. Recunosc că este şi o teamă personală, primejdia de a te risipi în nimicurile de zi cu zi, care subtil te pot conduce la ratare, mai ales la o ratare din aia – genială. Îţi dai seama ce periculoasă este? Pe aia nici nu o vezi.

Şi pentru că am ajuns la ce şi cum vezi, mi-am aruncat curiozitatea pe masă şi am întrebat cum vede ea iubirea. A zâmbit şi mi-a răspuns. Cred în parteneriat şi în iubire aşezată foarte mult, în iubire din aia în care îţi vine să iei omul ăla în braţe şi să-i zici ”ce bine că eşti”. Îmi imaginez iubirea precum relaţia dintre un suporter şi echipa favorită. El merge după echipa respectivă oriunde şi chiar dacă greşeşte, țipă, îi spune tot felul de lucruri, este supărat, dar până la urmă tot cu ea ţine.

MS: Ai participat de curând la TedX Alba Iulia, motiv pentru care te întreb cum te simţi pe scenă?

Nu am o problemă cu scena. Încerc să nu mă gândesc la emoţii şi sunt focusată pe audienţă. Îmi place să simt publicul şi să îmi adaptez oarecum stilul conform lui, pentru că energia pe care oamenii o oferă, precum şi interacţiunea cu ei este foarte importantă pentru mine. Şi atunci, păşesc pe scenă cu mesajul ce vreau să fie oferit şi potrivesc pe parcurs. Nu îmi iese mereu, dar asta încerc să ating.

MS: Că tot “nu ne iese mereu”, poţi să îmi dai exemplu de un moment în care trebuia să ceri mai mult, dar nu ai făcut-o?

Cred că primul meu job poate fi un exemplu. Dacă privesc retrospectiv descopăr că trebuia să cer mai mult în materie de coaching. Acolo am simţit că am fost aruncată în apă şi lăsată să învăţ să înot şi să supravieţuiesc singură. Mi-ar fi plăcut ca în loc să recuperez multe informaţii, să cer îndrumare, să mi se zică unde să caut sau care sunt paşii pe care trebuie să-i urmez şi, într-un fel, acest lucru îmi pare o problemă pentru multă lume. Cel puţin în jurul meu, oamenii simt presiunea de a fi mai buni, mai performanţi şi nu realizează că fix aspectul ăsta – de a cere de la cei de lângă tine, cu mai multă experienţă sa îţi explice nişte lucruri nu înseamnă că eşti mai puţin capabil, ci pur şi simplu că este o nevoie de a arde nişte etape mai rapid. Până la urmă optimizezi nişte procese.

MS: Şi procesul unui business…cum trebuie el privit în prezent? Tu prin Funky Citizens şi tot ce ai dezvoltat pe lângă ai creat un business, pentru că reuşeşti să plăteşti nişte oameni, nu?

Din punctul meu de vedere, între un business şi un ONG nu sunt diferenţe fundamentale. În cazul primului îţi măsori performanţa în funcţie de share-urile pe care le dai, de dividendele pe care le plăteşti acţionarilor şi profitul bănesc, pe când un ONG îşi măsoară profitul în impact social. În rest plătim taxe şi impozite la fel ca orice entitate pe salarii.

Cred că agilitatea, capacitatea de a adapta foarte rapid, precum şi asumarea încă de la început a faptului că nu o să iasă totul perfect, sunt aspecte importante în business. Noi, în Funky Citizens, cam asta facem – inovăm destul de mult, testăm şi ne despărţim cu greu, dar ne despărțim de proiecte ce nu funcţionează. Fie nu este timpul lor, fie au fost gândite prost, fie nu au fost adaptate corespunzător la realitate. Motivele sunt diverse. Însă, să îţi imaginezi că tot ce rezultă din activitatea ta este minunat, poate fi o mare greşeală. Îţi trebuie un spaţiu destul de mare pentru experiment, test şi eventual eşec. Cred că la început de drum poţi să păstrezi procente egale: 50% activităţi de care eşti sigur şi 50% experimente, după care poţi să măreşti cumva procentul lucrurilor pe care ştii cum să le faci bine, dar inovaţia nu trebuie scăzută sub 20%. Niciodată nu poţi să ştii ce o să descoperi.

MS: Ştiu că ai interacţionat şi cu alte ţări din punct de vedere civic şi politic. La ei, la ceilalţi, ce ai descoperit şi ai vrea să aduci/să aducem în România?

Da, am interacţionat.  Spre exemplu, acum câteva luni am participat într-un proiect multi-regional –  ”Advancing and Sustaining Civic Engagement” în SUA şi am fost încântată de oraşele pe care le-am vizitat pe parcursul zilelor respective. Am văzut acolo cum nişte comunităţi se mobilizează în momentul în care ceva nu le convine sau vor să realizeze ele ceva. Sunt grupuri de tineri în şcoli care se adună la fiecare pauză de prânz şi planifică diverse demersuri, de la petiţii până la grupuri de suport pentru comunitatea LGBT. Mi-ar plăcea enorm ca acţiunile de acest gen, spontane, oarecum organice să facă parte şi din cotidianul nostru.

Apoi, am admirat în Polonia, şi anul trecut şi anul acesta, reacţia femeilor cu privire la subiectul avortului. Este o întreagă dezbatere acolo şi anul trecut a ieşit în stradă un număr foarte mare de femei într-o grevă care se numea “The black protest”. Să reuşeşti, într-o societate catolică şi profund conservatoare, cum este cea poloneză, o mobilizare de asemenea proporţii pe o temă care este foarte, foarte concretă, care nu are neapărat legătură cu floricele şi drăgălăşenii ci cu asumarea unor teme dificile în orice societate, este fantastic.

Solidaritatea şi nivelul de conştientizare vizibil în Polonia îmi doresc să apară şi să se manifeste în România pe subiectul violenţei împotriva femeilor. Când mă gândesc că fiecare din noi, ştie, a auzit de un caz, a văzut consecinţele, dar preferă să trateze subiectul precum sărăcia din Africa – ceva real, dar departe, mă paralizează. Ca societate trebuie să învăţăm că îmbrăţişarea unor astfel de teme grele poate duce numai la bine.

MS: Dar, mă gândesc acum, că voi încercaţi să educaţi nişte comunităţi, dar nu v-aţi gândit să le şi creaţi? Adică apropo de ce spui cu violenţa domestică, nu puteţi să identificaţi 2 sau 3 persoane care să preia de la voi iniţiative şi ele să fie cele care dau startul şi cresc comunitatea şi activitatea ei? Adică să nu aşteptaţi să vină iniţiative de la diverse persoane ci să căutaţi persoanele şi să le înmânaţi temele?

Da, asta am încercat în ultimul timp să facem acest lucru. Am încercat să descoperim diverse “golanii” care se ascund prin diverse locuri şi iniţial am acoperit noi mare parte din informaţii prin analize, bugete, etc., dar în ultima vreme ne ducem spre grupuri locale şi încercam să le explicăm lor cum să facă toate aceste lucruri. Organizăm training-uri. În zona de educaţie civică aplicăm acelaşi principiu.

Eu pot să ajut pe zona în care mă pricep eu şi deşi sunt foarte sensibilă la subiectul violenţei domestice, nu o să fiu niciodată lead într-o astfel de activitate. Mă bucură însă, dorinţa în creştere de a face ceva. Deci grupuleţele există sau se formează, însă este important să-i poţi şi acoperii pe toţi, pentru că ei au nevoie şi de follow-up şi de coaching pentru a ştii ce să facă mai departe cu informaţia.

MS: Dacă priveşti acum retrospectiv, ce putea Funcky Citizens să facă mai bine? Aţi avut greşeli de începător?

Da, sigur au fost multe greşeli. În primul rând faptul că trebuie să-ţi asumi că unele proiecte nu merg, iar noi am investit foarte multă energie şi am ţinut de unele destinate eşecului.

Apoi, am greşit mult şi ar fi fost mişto să ştim proporţia justă între proiectele alea, aşezate, cu impact pe termen mediu sau lung şi activitatea de tipul breaking news. Pompieristica asumată de noi ne-a ajutat însă la construirea unei comunităţi şi acoperirea pe care o avem vine în mare parte din reacţia promptă. Dar este bine să te echilibrezi şi cu proiecte stabile.

Un alt aspect de luat în calcul este stabilirea unor aşteptări rezonabile pentru a evita burn-out-uri. Deci este important ca la nivel de echipa să găseşti un echilibru între ce faci la muncă aici şi restul de viaţă.

MS: Cum vezi dezvoltarea funcky citizens? Cum sunt planurile voastre de viitor?

Avem o strategie până în 2020, am încercat să ne ţinem de ea şi ne-a cam reuşit.

În perioada următoare vrem să ne focusam pe zona de educaţie civică, unde din anii trecuţi am observant că nevoia este uriaşă. Ne-ar plăcea să putem ajunge şi în oraşele mai mici, în licee şi şcoli nu neapărat atât de bune. Ca organizaţie tinzi să te duci spre zonele alea mai sexy, la Cluj, la Iaşi…viaţa este dincolo de marile oraşe, pentru că majoritatea oamenilor din ţara asta locuiesc în mediul rural şi urbanul redus ca dimensiune. Deci pentru Funky Citizens este o provocare să putem ajunge şi pregăti civic aceste zone.

Pe aceeaşi idee vrem să abordăm şi oamenii responsabili de administraţia oraşelor, în vederea cheltuirii mai eficiente a banilor publici. Cred că este nevoie de exemple de politici locale reuşite şi nu de politici naţionale măreţe, dar care nu ajung cum trebuie. Până la urmă şi inovaţia de care ziceam anterior trebuie testată la nivel local mai întâi. Vrem să ajungem să avem un limbaj comun cu oamenii aceştia şi să înţeleagă de ce sunt traşi la răspundere, unde au greşit şi cum pot lua decizii bune pe viitor.

MS: Am citit undeva că deşi eşti pe alocuri în dezacord cu filozofia expusă în cartea Revolta lui Atlas* a autoarei Rand Ayn, admiri lucrurile gândite şi scrise de ea. Unde sunt dezacordurile aceste?

* În Revolta lui Atlas – autoarea îşi descrie viziunea filozofică şi politică pentru o societate în care intervenţia statului ar trebui să fie minimă, indivizii ar trebui să fie atei şi egoişti, dar egoişti etici.

Femeia aceasta are o poveste tare impresionantă. Este o evreică plecată din Uniunea Sovietică în SUA şi mare parte din scrierile ei au legătură cu acel moment al războiului rece, când nu existau decât variantele de alb sau negru. Este însă o filozofie care ţine de epoca în care trăise şi de ororile prin care ea trecuse.

Aici sunt diferenţele: eu cred în multitudinea aia de tonuri de gri.  Şi, oricât de dureros ar fi mai târziu pentru istorie, oamenii nu au cum să funcţioneze în afara contextului istoric în care trăiesc. Nu ai cum să te detaşezi complet de context şi dacă o faci înseamnă că nu ai avut niciun aport în viaţa societăţii.

Unele lucruri pot fi acceptabile în unele context istorice, chiar dacă ni se par oribile ulterior.

 

Când îmi scriu interviurile mă gândesc în primul rând dacă informaţiile furnizate îşi păstrează caracterul util la trecerea timpului sau dacă reuşesc să redau emoţia pe care eu o simt atunci când dialoghez cu omul respectiv, oglindind cât mai bine personajul din spatele cuvintelor.

Mă întreb cât din ceea ce s-a discutat va fi la fel peste câţiva ani. Iar aici, la ultima întrebare, îmi doresc ca multe din dorinţele Elenei să ajungă o realitate vizibilă, pentru că este o femeie care vrea bine unei ţări ce nu se respectă suficient. Prin educaţia civică pe care o are în plan, precum şi toate demersurile iniţiate de Funky Citizens va putea să schimbe lumea – aşa am auzit la un moment dat, acum ceva timp, că îşi doreşte Elena. Şi nu doar că îşi doreşte, ci şi crede în puterea ei de a schimba lumea, dar şi mai grandios, crede în noi, în ceilalţi, în toţi, că putem schimba lumea. Ştiu că nu este suficient să creadă cineva în tine şi că tu trebuie să crezi în tine, dar cu siguranţă poate fi un început.

Un început pentru mobilizările extraordinare pe care ea le vede în alte ţări şi după care tânjeşte.

Dacă un context istoric nu este atât de uşor de controlat, acţiunile fiecăruia dintre noi sunt.

LATEST INTERVIEWS

Cătălin Ștefănescu

"Obişnuinţă nu e deloc."