Diana Miron: Lucrul la a fi puternic nu se termină niciodată.

By ianuarie 1, 2018

Diana Miron

From: București Born on: 2 Mai 1968 Occupation: Psiholog

Când mă gândesc la Diana îmi apare în minte imaginea femeii frumoase, aşezată confortabil pe o canapea, care printr-un gest intim de cochetărie, aveam să aflu mai târziu – şi practic, îşi răsfaţa buzele cu un gloss – Radiant Seventeen, numărul 51. Am intrat în cameră cu sentimentul că întrerup un ritual, atât de concentrat şi propriu era modul în care ea îşi trăia momentul.

Diana Miron este un psihoterapeut în intenţie de când se ştie şi unul care chiar s-a lansat în această activitate la vârsta de 40 de ani, un adult destul de rebel, cum şi ea zice, amintindu-şi cu amuzament de “cuminţenia pământului” din copilărie. Şi îmi place rebeliunea ei asumată, atipicul său atitudinal, presărat cu interjecţii simpatice.

 

Am întrebat-o dacă există un mentor în peisajul psihologic şi mi-a răspuns entuziasmată ca da, fără îndoială există. Se numeşte Valentina Neacşu. Mi-a fost profesoară în facultate, inclusiv la cursurile masterale şi am urmat toate modulele ei de dezvoltare personală, iniţial  pentru că mai învăţăm ceva despre mine, mai rezolvam, mai pricepeam ceva, iar apoi ca să învăţ să le fac eu, să o văd cum gestionează, cum este să fi moderatorul, dar tot timpul pentru că mi-a plăcut. O respect, o iubesc, şi o consult chiar şi acum când îmi mai vine mie în minte vreo dubitaţie cosmică. O sun şi o întreb  „Ţie cum ţi s-ar părea ca…? ” 

Răspunde curiozităţilor mele cu însufleţire şi grijă la detaliu, probabil o calitate a meseriei, dar cu siguranţă şi una a personalităţii sale. Îmi povesteşte cum îşi face ea notiţe pe parcursul terapiei, cum îşi adună informaţiile pentru ce urmează şi pentru crearea contextelor necesare pacienţilor săi.

Omul care vine în cabinetul de terapie este ca un cord scos din torace şi ţinut într-o palmă. Atât este de vulnerabil. Cei care vin în cabinet nu trebuie protejaţi de adevăr şi realitate, nu trebuie să luptăm noi în locul lor, însă trebuie să avem respect şi consideraţie pentru curajul lor de a veni şi a se expune. Până să se creeze o relaţie terapeutică, care se sudează de-a lungul şedinţelor, suntem, la prima, a doua, a treia şedinţă doi străini, în care eu-terapeutul sunt sigur pe mine, nu mă mişcă, nu mă atinge nimic, iar el este vulnerabilul care vine şi îşi exprimă fricile, eşecurile. Trebuie apreciat şi respectat foarte tare, pentru a-i transmite omului ca nu îl vei răni în momentele lui de vulnerabilitate, că este safe, doar aşa se poate forma relaţia, cu încrederea că are pe cineva neutru în faţă, căruia îi poate vorbi liber.

Mă feresc să servesc informaţii oamenilor, pentru că de cele mai multe ori, ceea ce este prea uşor e luat prea lejer. Ţine-l pe drum, dar nu i le da pe tavă, pentru că nu-i faci un serviciu. Îi faci serviciul aparent de a scurta terapia, dar dacă nu vine prin travaliu personal, e luat lejer sau chiar nu e luat în considerare. Altceva este când tu îţi dai seama că…este munca şi revelaţia ta acolo.

Mă gândesc că un om care îi ajută pe alţii să-şi cunoască, înţeleagă şi depăşească problemele este un om foarte putenic şi îi zic: Tu cum vezi puterea în tine, pentru că eşti un om puternic, nu?

Aaa, cred că sunt…da! Pentru mine puterea înseamnă să crezi despre tine că orice s-ar întâmpla poţi să-ţi revii.

Constă în a învăţa cuvintele magice „te rog”, “iartă-mă”, “am greşit”, “te iubesc”, “am nevoie de ajutor”, “mi-e frică”. De câte ori le spun, mă emoționez, îmi plac, mă fac să plâng de emoţie, mi-e drag de ele, aş vrea ca oamenii să le ştie, să le folosească. Doar folosindu-le pot să le vadă valoarea.

Putere înseamnă să lucrezi la orgoliul tău, să-l diminuezi, el nu înseamnă putere, ci frică, e un nod de temeri pe care le poleim cu aur şi le punem pe un piedestal.

Putere înseamnă să nu vrei să faci totul singur, să apreciezi echipa, parteneriatul. 

Putere înseamnă să întrebi când nu ştii.

Putere înseamnă respect faţă de celălalt.

Lucrul la a fi puternic nu se termină niciodată, este un traseu – viaţa ta şi fiecare lucru pe care îl înveţi, aşa cum l-am declarat eu anterior, este o delectare, o plăcere, o victorie.

Definiţia personală şi complexă a puterii pe care mi-a împărtăşit-o, probabil o să te facă să  dai din cap afirmativ, pentru că sunt aspecte ignorate de mulţi în traiectorile noastre tumultoase şi mult prea grăbite către scop, oricare ar fi el, dar complet adevărate. Nu ştiu dacă le ignorăm sau chiar nu le conştientizăm. Apropo de conştientizare, cică pentru homo sapiens cel mai greu este să-şi conştientizeze propriile frici.

Să nu credeţi că Diana nu are frici, gândindu-vă că deja le-a pus pe hârtie şi le-a depăşit. Mi-a confirmat că mereu apar altele şi că în viaţa ei s-au ivit temeri care ţin de etapele de vârstă ale fiului său, la 17 ani, îi este teamă de droguri, de influenţa grupului asupra psihicului de adolescent şi că ea nu avea acum 15 ani activă frica de bătrâneţe, gând care o mai zdruncină uneori. Însă atunci când este ordine în minte şi în suflet, nu că nu mai apar frici, dar îţi este mai uşor să le gestionezi şi să realizezi că sunt fireşti.

Diana este un om al proceselor, pentru că prezenta sa activitate implică o evoluţie alături de pacienţii săi, dar şi pentru că ei îi place la malul mării, să vadă soarele cum se păleşte şi se duce, să simtă cum se schimbă temperatura, din cald în răcorel. Amintirile ei nu prea sunt formate din snapshot-uri, ci dintr-o anumită dinamică a lucrurilor, chiar dacă asistă şi nu ia neapărat şi parte.

MS: Cum a fost copilăria ta?

Copilăria mea are două laturi antagonice, care au coexistat şi dacă mă uit la mine, persoana de acum, aş zice că nu au coexistat chiar foarte rău.

Familia mea a fost o familie foarte organizată, ordonată, adică am avut norocul, chiar am avut norocul să trăiesc într-o familie în care nu au fost vorbe urâte, certuri, bruscări, nu am avut aşa ceva în casă, datorându-le enorm alor mei pentru că au creat mediul ăsta.

Pe de altă parte, nu m-am bucurat de apropierea pe care mi-aş fi dorit-o din partea mamei. Mama a fost şi este în continuare o persoană foarte centrată pe ea – ei îi trebuie, ea are nevoie,  în jurul ei se învârte lumea. Aşa era şi în copilăria mea, nu ştiam eu să o explic aşa, dar o simţeam. Ea a fost doar cineva cu reguli, cu limite,  cu sancţiuni, cu nu se face. Mă simţeam neglijată, prezentă doar când trebuie să mi se ceară ceva, să mi se pretindă, note, rezultate, comportamente de un fel. Atunci când trebuia să primesc ceva era mai subţirel. În schimb iubirea sufocantă a venit de la bunica, mama mamei, care era absolut minunată, pe cât de centrată pe ea şi doar pe ea, a fost şi este mama, aşa de „descentrată” şi de dăruitoare către toţi, cu totul, era bunica.

Atitudinea mamei mi-a produs evident frustrări, materializate în procesul de dezvoltarea personală şi în decizia de a deveni psiholog. Eu îi mulţumesc mamei, că fără îndoială, ea a fost catalizatorul, unul din motivele pentru care eu am făcut ce am făcut. Deci dintr-un lucru rău pentru copilul Diana, a ieşit un lucru foarte bun, aş zice, pentru adultul Diana.

MS: Dar tu crezi că mama ta era aşa pentru că aşa era felul ei de a fi sau au existat anumite evenimente care au determinat-o să fie în acest fel?

Cred că aşa a fost ea. Fiind copil unic, probabil că bunica, pe atunci, i-a dăruit ei şi ei şi numai ei de toate, dar a fost şi felul ei de a fi, le-a prelucrat – fiecare prelucrăm ceea ce primim în modul nostru personal, după nevoile noastre, după felul în care noi integram realitatea – iar felul în care mama integra realitatea era prea mult în jurul lui eu. Toţi o integrăm în jurul lui eu, că nu avem cum altfel,  dar la mama a fost prea mult eu sau poate doar eu. 

MS: În fragmentul tău de prezentare de pe site-ul clinicii ai scris că din propria suferinţa şi propriile întrebări s-a născut mai mult decât o profesie – s-a născut bucuria de a transmite că se poate. Ce ai trăit de te-a ghidat atât de puternic în direcţia asta? Cum sunau întrebările astea de care precizezi?

Întrebările sunt întrebări existențiale, pe care cred că oricine le are. Oricât de simplu şi neevoluat ar fi ca persoană, lipsit de educaţie sau „nescos în lume”, cum s-ar zice. Formulate mai simplu, mai teluric mai pământean, sau mai intelectual, mai filozofic, complex, adânc. Fiecare, are. La acel gen de întrebări mă refeream.

Dar au fost câteva lucruri care m-au marcat şi cărora nu le pot spune mulţumesc că v-aţi întâmplat, dar pot să le spun că, cel puţin, nu au fost în van. În primul rând partea care ţine de copilăria mea, căci am trăit nemulţumiri legate de modalitatea în care mi-am simţit eu gestionat sufleţelul de copil, adică de excesul de rigoare, ordine, restricţii. Apoi, a fost un eveniment foarte foarte negativ în viaţa mea, când primul meu iubit – în întregul sens al cuvântului – cu care urma să mă căsătoresc, s-a sinucis. M-a lovit rău, mai rău decât pot să-ţi povestesc, lucru care m-a cam scos de pe șine. Sunt convinsă că există un înger şi că există Dumnezeu, pentru că dacă nu aveam îngerul meu, eram plecată.

M-am adunat, chiar dacă mi-a luat mult timp şi am mers cu viaţa înainte, învăţând să trăiesc cu amintirea a ceea ce a fost, cât şi cu tristeţea a ceea ce putea să fie şi nu a mai fost. Este un eveniment care te poate duce spre psihologie liniştit. (o spune râzând) Este suficient de dramatică pentru a scormoni în tine şi a te face să te opreşti. La scurt timp după, mi-am făcut terapia, pentru că mi-am dat seama că dacă nu fac asta o îmi fie imposibil să funcţionez „în parametri”.

Naşpa a fost draga mea, dar sunt multe minuni în viaţă pe care le putem face cu mintea noastră şi pe care putem să învăţăm că le putem face, una dintre aceste minuni este acela de a reuşi să înţelegi că din orice lucru, din orice situaţie, oricât de traumatică ar fi, inclusiv moartea cuiva, poţi să scoţi ceva bun. Să faci ca acea pierdere să nu fie în zadar. Pentru mine a fost faptul că mi-am revizuit viaţa, am parcurs o terapie care a durat aproape 3 ani şi mi-am propus să mă fac psiholog. Dorinţa era din totdeauna, însă mi s-a confirmat, s-a decis în mine că asta este, cândva, undeva, într-un fel, asta voi face.

MS: Care sunt cele mai importante trei lucruri pe care le-ai învăţat de la oamenii din cabinetul tău?

Lucruri pe care le-am învăţat, nu în sensul că ar fi fost noi, dar au căpătat pentru mine un sens foarte profund, este confidenţialitatea – în primul rând.

MS: Şi o aplici şi în afara job-ului?

Da, sunt mută. Aşa sunt şi eu ca persona, sunt cap de linie, de la mine nu pleacă niciun tren, niciunde.

MS: Chiar dacă, uneori, ar ajuta pe cineva?

Asta este altceva. O informaţie folositoare, pe care pot să o trimit, însă pe canalul potrivit, o trimit, creând un context, unul relaţional. Dar mă gândesc de 3 ori înainte.

MS: Să fii capabil să creezi contexte mi se pare foarte folositor în viaţă.

Da, dar trebuie să fii atentă. Să nu duci terapeutul acasă, să nu te fure peisajul de a vrea să-i faci bine pe cei apropiaţi, că nu îi faci, nu poţi, nu eşti dator, nu e sarcina ta, îţi faci rău, le faci şi lor rău, alterezi relaţiile, amesteci rolurile. Faci mai mult rău decât bine. Asta nu înseamnă că nu poţi să faci ceva, poţi doar să respiri un pic şi să te detaşezi o clipă – nu salvezi pe nimeni, doar pe noi ne salvăm în viaţă, dacă ştim ce să facem cu noi şi cu viaţa noastră. Pe alţii nu reuşim, ei se salvează singuri sau nu. Asta nu înseamnă să nu aplici principiile.

MS: Confidenţialitatea şi…mai ce?

Respectul pentru suferinţă, pentru nevoile celuilalt – îmi vine să le vorbesc cu litere mari, cu majuscule, atât de importante sunt.

Să nu privesc oamenii cu uşurinţă, să nu etichetez, să nu judec, să nu cred că ştiu io!!! Să mă uit atunci când oamenii din viaţa mea şi a noastră, şi adesea se întâmplă, au comportamente urâte cu mine sau cu alţii, bârfesc, au invidii, au gelozii, au cuvinte grele şi să nu privesc aceste fapte, doar ca pe nişte fapte pe care respectivii le fac, ci să mă străduiesc să inteleleg că în spate e o suferinţă, o nefericire, o neîmplinire, e ceva.

Altfel spus, pentru mine înseamnă că aleg să cred că oamenii sunt fundamentali buni şi că este ceva ce li s-a întâmplat sau nu li s-a întâmplat, care i-a făcut, îi face să aibă comportamente şi trăiri neplăcute. Să nu mă reped să-i judec. Există oameni răi, nu mă duc până la a spune că toţi oamenii sunt buni absolut, dar cred că fundamental sunt. Şi că a fi un om rău este o stare de excepţie, iar restul lucrurilor pe care oamenii le fac sunt rezultatul unor nefericiri neconştientizate, nelucrate.

MS: Ce reprezintă confortul pentru tine?

Păi, în primul rând să definim confortul. Confortul pentru mine este cel material şi cel emoţional.

Primul înseamnă să îmi placă unde locuiesc, să îmi placă unde muncesc, să îmi placă maşina pe care o conduc – şi nu doar culoarea, adică să am starea aia de bine, să nu simt o nevoie importantă pe care să nu o pot satisface, că dacă îmi doresc de exemplu un iaht, ăla nu se mai numeşte confort material.

Iar cel sufletesc sau emoţional este să am starea de bine necesară pentru a putea interacţiona natural, firesc pentru mine şi de bun simţ pentru ceilalţi, adică să am starea de bine, dar şi interacţiunea să îmi dea o stare de bine. Să mă înscriu într-o buclă repetitivă de aşteptat a stării de bine în raport cu ceilalţi şi cu mine, desigur.

MS: De ce anume îţi este dor?

Ce întrebare frumoasă. Îmi este dor să am timp, îmi este dor să mă plimb prin locuri în care am mai fost, îmi este dor să descopăr chestii pe care mi le-am imaginat de mult că sunt acolo şi mi-e dor să mă întâlnesc cu lucruri pe care le-am visat. Îmi este dor de tinereţe, dar nu îmi este dor de imaturitatea pe care o aveam. Îmi este dor de anumite trăiri, pe care mai greu le produci sau mai greu le poţi expune la o anumită vârstă, dar nu îmi este dor de imaturitatea care venea odată cu acele trăiri. Îmi este dor de bucăţi din mine şi din ceilalţi, doar de bucăţi.

MS: Te-ai blocat vreodată în rutină fără să realizezi?

Da, mă blochez, dar nu fără să realizez, cel puţin nu în ultimii 15 ani. Că nu am putut, uneori din neputinţa mea, alteori din motive relativ obiective să ies cât de repede şi cât de bine mi-aş fi dorit, da. Dar ca să nu fiu conştientă că m-am înscris în rotita hamsterului, nu.

MS: Până unde este în regulă să ajungi?

Viaţa noastră este compusă mult din rutine şi nici nu avem cum să nu avem rutine, pentru că am obosi şi am înnebuni dacă am avea stimuli în permanenţă. Doar sună interesant, dar când avem avalanşa asta de stimuli ne fuge pământul de sub picioare, iar cei care pretind că nu le fuge pământul de sub picioare, aceia, trebuie să vadă de ce, de unde este acea disperare de atât de mult nou. Pentru că nici măcar noul, ca şi multe alte lucruri foarte bune, nu mai este bun când este prea mult.

MS: Care crezi că este cel mai crud lucru din lume?

Războaie în numele religiei, în numele păcii, în numele libertăţii. Cel mai crud lucru din lume suntem noi oamenii. Lucruri rele din lume – ceea ce fac oamenii. Natura este crudă, dacă vezi o gazelă mâncată de un leu, tinzi să fii de partea gazelei şi să zici „Vai ce rău este leul”, dacă vezi un leu înfometat, murind, zici „Ce trist este că moare un animal puternic.” Suntem, ne plasăm situaţional de o parte sau de alta, dar natura are o frumuseţe şi o măreţie a cruzimii şi a perfecţiunii, a desfăşurării. Singurii care sunt cruzi gratuit suntem noi oamenii, ce facem şi ce spunem sau ce nu facem şi ce nu spunem, pentru că nu suntem vindecaţi pe dinăuntru.

MS: Cum defineşti o relaţie sănătoasă de cuplu?

Este o relaţie care se construieşte în fiecare zi. O definesc, pentru mine, cât mai puţin psihologic vorbind, ca: dacă îţi este drag să te duci acasă; dacă îţi este drag când acasă fiind auzi deschizându-se uşa şi intră celălalt; dacă îţi este drag să mănânci cu celălalt; dacă îl aştepţi – rezonabil de mult, nu 7 ore, să vină să mâncaţi împreună; dacă vrei să ieşi cu el în oraş – în doi sau dacă îţi este plăcut şi nu te simţi jenat să ieşi în societate cu el sau ea – în societatea lui sau a ta; dacă te simţi în largul tău cu el sau ea oriunde; dacă aveţi ce să vorbiţi acasă, în intimitate; dacă există umor, misto-ul ăla benign, nu cel tăios, umorul adevărat; dacă ne dorim să facem lucruri împreună şi dacă le facem fără să intrăm în competiţie – mai intrăm, dar să fim conştienţi şi să lăsăm…

MS: Când zici competiţie la ce te referi?

Lasă că eu ştiu mai bine, eu fac mai bine… sau Data trecută am lăsat eu, acum lasă tu…, poate că laşi tu de 25 de ori…poate de 125 de ori…nu ştiu.

MS: Păi, şi ce se mai alege de tine dacă laşi de atâtea ori?

Păi, depinde ce laşi. Trebuie să laşi ce nu te doare cu adevărat. Trebuie să-ţi defineşti foarte bine, chiar trebuie, să îţi defineşti foarte clar nevoile adevărate, pe care să le exprimi şi pe care să le negociezi. Iar pe celelalte să le laşi, pentru că poţi să trăieşti fără ele.

Şi dacă simt că nu mai pot o renegociez şi pe aia. O relaţie sănătoasă este o relaţie care poate fi rezonabil şi cu respect renegociabilă. Ne schimbăm în fiecare zi, deci o relaţie sănătoasă este o relaţie renegociabilă. Dar, repet, rezonabil şi cu respect pentru celălalt şi pentru mine, renegociabilă.

MS: Care sunt ambiţiile tale?

Ambiţiile mele sunt multe. Dar să ştii că de multe ori ambiţiile se suprapun cu fricile noastre. De exemplu mi-aş dori să pot să las ceva după mine pentru că am frică de moarte; mi-aş dori să fiu cu cineva, cum se spune, ”să se ştie de mine”, pentru că îmi este frică să nu fiu nesemnificativă. Aş vrea să spun ce dorinţe am, ambiţii sună cam negativ.

MS: Da, sigur.

Îmi doresc să fac bine lucrurile pe care le fac, fie că ţin de familie, fie că ţin de relaţiile mele personale, pentru că îmi place să îi văd pe ceilalţi raportându-se bine la mine, dar nu cu orice preţ, pentru că mai tare şi mai tare, îmi place să mă raportez eu bine la mine. Dacă aş avea de ales în a face cuiva plăcere cu costul meu, aleg să nu îl fac, dar de câte ori se poate să fie bine şi pentru mie şi pentru ceilalţi, normal că da. Mă bucură să fac aceste lucruri, însă dacă am de ales, mă aleg pe mine.

MS: Ce lucruri importante crezi că trebuie să-l înveţi pe fiul tău, care sunt aspectele alea permanente la care el să se raporteze mereu?

Cred că modelul personal este cel mai puternic exemplu pe care i-l pot da.

Vreau să îl învăţ să comunice, să vorbească atunci când are ceva de spus şi în acelaşi timp să fie atent la tonul folosit. Apoi este lucrul bine făcut – nu perfecţionist, ci cu respect pentru ceea ce faci; respect faţă de ceilalţi; lecţia empatiei – să se poată pune în papucii celuilalt (dar să iasă de acolo, nu să rămână în ei şi să bocească împreună). Empatia nu înseamnă că mă las dominat, controlat, preşul cuiva, dar sunt acolo şi încerc să înţeleg și perspectiva interlocutorului. Un alt aspect este evaluarea permanentă a realităţii, în idea de a nu se grăbi cu etichetarea. Să îl învăţ să aplice mereu întrebarea Ce aş face eu dacă aş fi în locul lui?. Puţini oameni ştiu asta, cu atât mai mult un adolescent – el este prin definiţie buricul universului, dar încerc să îl învăţ şi pare că ascultă. Vreau să fie conștient de importanța respectului faţă de familie și timpul petrecut împreună, proporţional cu nivelul lui de vârstă.  Mă refer la starea aia de regăsire la anumite mese, de exemplu, masa de duminică dimineaţă sau sâmbătă, este importantă. Pentru noi este un brunch, nu un mic dejun, pe care îl pregătim împreună. A devenit deja un ritual, fiecare are rolul său şi contribuie la întreg cu bucurie.

Să stie să spună adevărul şi să aibă curajul să îl spună. Să își apere drepturile, cu responsabilitate faţă de ceilalţi, pentru că nu suntem în savană, nici leu şi nici gazelă.

Vă avertizez, dacă o întâlniţi, Diana Miron este tare inteligentă, lipsită de modestie cotidiană şi adorabilă, chiar şi atunci când mănâncă un covrig. Colocvial vorbind, e un om mișto rău! Și chiar vă doresc să o cunoașteți!

Mai multe despre activitatea ei profesională puteți găsi la Clinica Oana Nicolau.