Diana Florina Cosmin
From: Born on: 11 Martie 1984 Occupation: Scriitor, Jurnalist, BloggerPe Diana-Florina Cosmin am întâlnit-o în liceu. Nu fizic, ci prin intermediul cărţii sale Poveştile unei inimi – din al cărei tumult de sentimente, trebuie să recunosc, nu înţelegeam mai nimic, însă stilul său firesc de a pune cuvintele într-o propoziţie şi emoţia în frază, m-a determinat să o citesc fără răsuflare.
Aşa cum i-am şi dezvăluit de curând, regăsirea noastră a fost pe FineSociety. Am regăsit-o la fel de puternică. I-am citit toate articolele într-o singură zi, cu acută nevoie de recuperare şi m-am bucurat că ea nu a încetat să-şi expună felul plăcut de a fi, păstrându-şi intactă marea ei plăcere – să cunoască oameni interesanţi şi să vorbească despre ei, să dea mai departe poveştile lor.
Până să ajungem la poveştile altora, am întrebat-o de povestea ei şi de locul în care a crescut, un apartament de bloc, cu trei camere, tipic Bucureştiului, care în viziunea ei de copil părea foarte mare. Am descoperit că este un om cu memoria caselor, că poate să închidă ochii şi să vadă spaţiul aşa cum era în copilăria ei. Eu încă visez casa mea plină de cărţi, apartamentul unchilor mei, îmi imaginez cum mă plimb prin el, îmi amintesc cum erau scaunele aşezate, cum erau tablourile de pe pereţi, fiecare detaliu. Văd aievea și apartamentul bunicii mele din Botoşani, deşi nu am mai fost de 20 de ani acolo. Am memoria asta a locurilor: dacă mi se întipăreşte în minte, acolo rămâne. Era un apartament obișnuit, de bloc, dar dacă intru acum în el, după atâta timp, încă pot să spun ce nu este la locul lui și cum trebuia să fie. De fapt evit să mai intru într-un spaţiu în care mi-am format amintiri dragi, de teamă să nu le şterg. Încă am nostalgia acelor vremuri.
Tot dintr-o amintire bine întipărită îmi pare că vorbeşte despre bunicul ei aşezat în mijlocul sufrageriei plină cu ziare şi hârtii, pe care el punea piesele, uneori şi microscopice, ale ceasurilor vechi, de mână sau mari, atunci când începea repararea obiectelor. Stătea chiar şi câte 3 zile fără să se mişte de acolo, cu lupele pe ochi, reparând câte un ceas. Şi asta mă fascina, putea să treacă o armată, o fanfară prin faţa lui că nu se clintea. Aşa şi-a dat seama cât de pasionat era şi că puţini oameni la vârsta lui au răbdarea să facă asta. A murit de bătrâneţe la 92 de ani. El este modelul meu în viaţă când vine vorba de dedicaţie şi de îmbătrânit frumos.
Cu multă dedicaţie se ocupă de proiectul ei de freelancer, după ce a renunţat la job-ul stabil, trecând de la o viaţă frumoasă unde scria şi călătorea, la o alta la fel de frumoasă, pentru că a simţit că trebuie să facă o schimbare, că viaţa pe care şi-o dorea nu era cea din momentul respectiv. Dacă cineva m-ar fi întrebat „Ce te-ar face fericită acum?”, aş fi răspuns „Să schimb totul. Să apăs pe un buton şi să dau – reset all.” Nu a fost uşor. Atunci când eşti într-o situaţie rea, este ok să zici că vrei totul schimbat. Mai greu e să găseşti resursele să te schimbi când emoţional eşti pregătit, dar raţiunea îţi spune „Stai aici, că eşti bine.” Cred că în general trebuie să asculţi partea emoţională, pentru că de multe ori acel “gut feeling” există cu un motiv: oricât de mult ar face creierul calcule şi ar pune pro şi contra, întotdeauna este o componentă, poate de 10%, care înclină balanţa decisiv. De cele multe ori instinctul are mai mare dreptate decât are mintea, pentru că simte nişte lucruri pe care mintea le vede pur matematic. Este o busolă mult mai precisă.
Cladirea „societății deloc-secrete” a iubitorilor de tot ce e fin și fain, FineSociety, îi dă libertate şi îi permite să-şi gestioneze singură cam toate aspectele vieţii, neexistând constrângerea unui „to do” obligatoriu sau o structură rigidă după care să fie nevoită să îşi aşeze viaţa. Această independență o ajută foarte mult, oferindu-i posibilitatea de a fi mai loială propriei persoane, zonelor și subiectelor de interes.
Mi-a mărturisit că publicul ei este un public ce îşi alocă timp pentru citit, format atât din femei cât şi bărbaţi, şi că cele mai citite articole ale ei, sunt cele mai lungi. O bucură idea de a-i convinge pe cititori, care sunt persoane cu profunzime, cum le spune ea, și care nu se incântă la orice. Vorbeşte despre responsabilizarea care apare pe măsură ce oamenii investesc timp în rândurile sale, dorindu-şi să ofere conţinut, nu doar platitudini şi generalităţi exprimate frumos.
MS: Cum defineşti un om diplomat?
Există o definiţie a diplomaţiei care mie mi-a plăcut întotdeauna, dată de Winston Churchill, ce susţine că „Diplomacy is the art of telling people to go to hell in such a way that they ask for directions”. Persoana respectivă poate să pună obiectivul camerei într-un aşa fel încât totul să pară nemaipomenit.
Eu am fost pentru o perioadă de timp diplomată în sensul clasic, adică puteam să nuanţez lucrurile, să mai strâng din dinţi când nu îmi convenea ceva, să găsesc varianta cea mai neutră. Acum nu mai pot. După 30 de ani, chiar mi-am dat seama că aş fi fost foarte nefericită dacă rămâneam chitită pe diplomație. Simt nevoia să spun ce gândesc. Într-un mod elegant, fără răbufniri, însă trebuie să o fac.
În diplomaţie am învățat cândva că există elementul de poziţie şi elementul de intervenţie. Elementul de poziţie înseamnă că tu ştii care este interesul tău – să ajungi din punctul A în punctul B. Ei, în momentul în care exprimi idea respectivă, adică faci intervenţia, trebuie să fie într-un mod care să te propulseze spre scopul tău, dar în așa fel încât doar tu să-i știi legătura cu ceea ai de fapt nevoie. Trebuie să fie totul foarte „în ricoşeu”. Nu aş putea să fiu atât de calculată. Eu sunt mai directă, nevrând să rămân cu lucruri nespuse pe suflet. Mi-aş fi dorit să fiu aşa, însă nu am reuşit.
MS: Când ai pus în aplicare principiul Best Alternative to a Negotiated Agreement?
În bussines şi în negocierile în forţă, strategia câştigătorului este simplă: învinge întotdeauna cel pentru care perspectiva unui eşec al afacerii este cel mai puţin înspăimântătoare.
Da, acesta este un principiu care m-a marcat. L-am întâlnit în facultate, pur teoretic, şi în viața reală am reuşit să fac primele analogii cu el pe zona relaţiilor. Mi s-a părut că oamenii care sunt mai detaşaţi de o relaţie au mai mult de câştigat. Nu sunt unul din acei oameni și nu o să fiu niciodată. Eu sunt genul care mai degrabă spune ce simte, dar cred în continuare că viaţa este mai uşoară pentru cel care investeşte în relaţie însă păstrează oarecum o limită, care se dă pe el însuși până la un punct. Eu nu pot să îmi pun nişte frontiere, adică să știu din start că mă duc până la punctul x1, dar nu și mai departe, la x1+1. Cum spuneam, nu sunt calculată în acest fel.
Eu sunt all the way şi asta nu prea are legătură cu strategia. Mi-ar fi plăcut să zic Ştii ceva? Mie nu îmi pasă! Mie întotdeauna mi-a păsat, şi în relaţiile personale şi în cele profesionale. Până la urmă consider că este o calitate. E dificil să te apropii de oameni dacă eşti foarte detaşat de ei, iar prin faptul că am lăsat garda jos şi m-am lăsat expusă, în articole şi în tot ce fac, cititorii s-au apropiat de mine şi chiar am avut nişte demonstraţii de sinceritate şi deschidere din partea oamenilor, care m-au înduioşat şi m-au responsabilizat foarte tare. Acestea nu ar fi apărut dacă aş fi fost… glacială.
MS: Ai păstrat legătura cu Patrick, sfătuitorul tău din carte?
Da, nu mai vorbim atât de des, însă păstrăm legătura. El este un personaj foarte haios, un american de origine irlandeză, cu un stil aparte de a fi. Are un umor foarte special, asta mi-a și plăcut la el: este genul care nu râde foarte mult, dar care poate să spună nişte bancuri astfel încât tu să te tăvăleşti pe jos de râs şi el să fie complet neafectat de glumă. Mi-am zis atunci, demult, că am nevoie de un personaj masculin în poveste, ca o contrabalansare. Era într-un moment în care nu eram încă sigură dacă voi face cartea, însă am simţit că – dacă acea carte o să existe – el o să facă parte din ea. Şi cumva el m-a ajutat, a fost ca un trigger – eu chiar cred în trigger-ele astea din viaţă. Deci el există, s-a căsătorit în aceeaşi perioadă în care m-am căsătorit şi eu şi chiar aşa îl cheamă. Patrick.
Cu excepţia lui, toate personajele din carte au alte nume, adevărate, dar cumva amestecate. Codruț, de exemplu, a fost preluat de la un prieten al respectivului, cu care mă intersectam eu tot timpul, în relaţia cu adevăratul subiect. Era un nume destul de rar, avea legătură cu povestea mea, că veneau din aceeaşi zonă, şi am zis că acesta este. Nu am gândit foarte mult numele, recunosc, fiind mai mult o chestie de feeling – se potriveşte sau nu se potriveşte.
MS: Ce adevăr ţi se pare insuportabil?
Faptul că oamenii uită. Uitarea. Dacă mâine nu mai eşti, oamenii vor vorbi un pic despre cât de minunat ai fost, după care, uşor-uşor, se aşază uitarea peste tine. Oricât am vrea să spunem că nu este aşa, viaţa ne contrazice cu un firesc necruţător. Este greu pentru că te gândeşti cu cât efort faci nişte lucruri și îţi pui amprenta asupra vieţii unor oameni. Cu toate astea, nu o să-şi mai aducă nimeni aminte – totul este trecător.
Cred că toţi avem o problemă cu asta în viaţă, la un moment dat. Nu cred că aş spune chiar că e insuportabil, dar e neplăcut să te gândeşti, este genul ăla de lucru pe care îl băgăm sub preş şi zicem că nu există, îl ocolim.
MS: Ce înseamnă pentru tine maturitatea?
Maturitatea înseamnă să nu-ţi mai pese aşa de mult de ce zice lumea, să te intereseze mai mult ce simţi tu şi ce te face pe tine fericit. Fericit în cel mai sincer mod, în adâncul sufletului tău, fără să te minţi cu ceea ce „dă bine” sau ce ar putea lumea să aprecieze. Cred că odată cu maturitatea îţi dai seama că este mai preţios ce simţi şi ce te face fericit decât ce este atractiv în ochii altora. Când eşti tânăr îţi pasă foarte mult de ce cred alţii – şi mie mi-a păsat, mult.
Dacă ar fi putut să mă iubească toată lumea aş fi fost cea mai fericită. Nu înţelegeam când îmi spuneau şi părinţii, şi oamenii mai înţelepţi decât mine Nu trebuie să te intereseze ce zice lumea, nu trebuie să îţi pese de ce crede lumea. Cum să nu mă intereseze? Era esenţa lumii mele, voiam să mă iubească toată lumea de la prima până la ultima persoană. Am simţit mereu nevoia de a fi iubită.
Acum chiar nu-mi mai pasă, sincer. Normal că tuturor ne place să fim îndrăgiți de ceilalţi, însă nu mai este o miză: dacă mă placi, bine, dacă nu, asta este. Înainte sufeream. Odată cu maturitatea îţi dai seama că nu ai o viaţă pentru mama, una pentru vecina, una pentru iubitul sau pentru oricine altcineva, astfel încât să le bifezi lor scenariul individual și să-ți rămână și ție o viață de trăit. Până la urmă îţi asumi dacă vrei să trăieşti viaţa mea cu mine.
MS: Ai spus că în Epilog stă esenţa vieţii…când ai ascultat prima dată melodia, îţi aduci aminte?
În liceu am ascultat tot albumul – Am să mă întorc bărbat. Cred că am toate albumele de la Vama Veche şi mi-a plăcut de ei atunci, în perioada respectivă, pentru că într-o mare de muzică superficială, ei chiar aveau un mesaj. În trecut îmi părea oarecum o melodie tristă. Acum am înţeles că nu este chiar tristă. Dincolo de metaforă, treaba asta cu ai grijă de inima ta cred că este esenţa vieţii. Dacă tu nu ai grijă de tine, orice ar însemna asta – sănătate, emoţional, ce dai şi primeşti într-o relaţie, job – nimeni nu o să vadă de sufletul tău. De multe ori, când te gândeşti prea mult la alţii uiţi de tine și de ce te-ar face pe tine fericit. Mie mi-au trebuit foarte mulţi ani să îmi dau seama de ce fac anumite lucruri. Pe unele le făceam pentru că mi se părea mie că dă bine, nu în sensul că se uita cineva la mine şi zicea Uite ce bine face!, ci pentru că îmi hrăneau o latură de vanitate.
MS: Poţi să îmi dai un exemplu?
Mi se părea că trebuie să fiu „perfectă”, în fiecare aspect al vieţii mele: dacă am 10 pălării, toate trebuie să fie ţinute în aer, să nu cadă niciuna. Dacă vreun aspect al vieţii mele nu era aşa cum îmi făcusem eu imaginea despre el, atunci era catastrofic. Nu exteriorizam asta, dar eu, în interiorul meu, mă luptam grav. Îmi setasem nişte idealuri care nu aveau legătură cu mine: la un moment dat voiam să fiu vegană, pentru că văzusem eu la Victoria Beckham şi mi se părea sănătos; voiam să fac căţărări, pentru că mi se părea mie că este interesant şi cool și tot aşa.
Îmi setam nişte obiective pe care nu ajungeam să le fac şi asta mă frustra foarte tare. Mă gândeam că nu am ambiţie, că nu am voinţă. Până când, la un moment dat, mi-am dat seama că a VREA ceva nu este acelaşi lucru cu a AVEA interes pentru acel lucru. De vreme ce alte lucruri le făceam imediat şi pe astea niciodată, clar nu mi le doream cu adevărat. Nu era vorba de mine, ci de lucrul în sine. M-am analizat şi am zis Ok, eu nu o să fiu niciodată nici căţărătoare, nici dansatoare… dar mie, de fapt, îmi place să alerg, îmi place baletul, îmi plac multe lucruri. Pentru astea m-aş mobiliza oricând.
Sunt nişte exemple foarte mici, dar de la cele mici până la cele mari începi să te analizezi şi să zici Lucrul ăsta mă face fericit cu adevărat sau îmi place doar pentru că sună bine? Ok, nu e pentru mine, next! Şi tot aşa. Mass-media îţi oferă multe scenarii în viaţa ta, mai ales în ziua de azi. Când mă întâlnesc cu oameni şi îmi vorbesc despre lucrurile pe care ei le fac, când ascult pe cineva povestind cu entuziasm despre viața lui, uneori mă gândesc că poate aş fi şi eu bună la cutare sau cutare lucru. Apoi mă duc acasă şi realizez că nu aş fi. Înveţi să fii foarte selectiv şi cred că maturitatea înseamnă şi selectivitate. Chiar un minimalism aş zice. Să te duci doar spre ce înseamnă cu adevărat ceva pentru tine. Este fix cum mi-a spus mai demult Chris Simion: Eu nu mă irosesc.
Exact asta aş vrea şi eu să fac – să nu mă irosesc.
MS: Cum ai completa propoziţia următoare: Există doar … pentru mine.
Nostalgiile, amintirile. Un loc pe care îl vede altă persoană, spre exemplu, un parter de bloc, nu îi spune mare lucru, însă, pentru mine este parterul unde mă jucam eu cu copiii când eram mică, cu bătătorul de covoare din faţa blocului şi multe astfel de detalii. Astea există doar pentru mine. Ştii că se spune că frumuseţea este în ochiul privitorului, aici chiar aşa este.
MS: Care crezi că este rolul imperfecţiunii în viaţa unui om?
Perfecţionismul aşa cum îl vedem noi în ziua de astăzi – în sensul că ne muncim vieţile ca totul să fie perfect – vine din sentimentul că niciodată nu eşti suficient de bun. Perfecțiunea nu ar trebui să fie un scop, după părerea mea. Scenariile din capul nostru sunt rupte de realitate şi de multe ori ajungi să îţi sacrifici viaţa încercând să fii perfect. Imperfecţiunea, în schimb, mi se pare secretul fericirii: să te accepţi aşa cum eşti, dar să te îmbunătăţeşti atât cât poţi. Eu cred foarte mult în asta cu îmbunătățitul. Cred că trebuie să devii cea mai bună versiune a ta, cum se spune, dar să nu-ţi omori viaţa făcând asta. Să poţi să te şi bucuri de proces, să ştii când să tragi linie şi să te opreşti. Acceptarea imperfecțiunii este modul prin care poţi trăi mai senin. De fapt cred că este singurul mod de a trăi cu adevărat. Altfel ajungi să fii foarte frustrat şi amar.
MS: Când te simţi singură?
Niciodată. Mie îmi place foarte mult să stau singură. Eu sunt un om mai singuratic – călătoresc mult singură. Spre exemplu, am stat singură 2 săptămâni, la Baselworld -targul de ceasuri și bijuterii – și, deşi m-am întâlnit cu oameni pentru interviuri, 90% din timp am fost doar eu cu mine și m-am simţit extraordinar. Ăsta este doar un exemplu mai recent. Ştiu să îmi ţin companie şi să-mi găsesc activităţi: să citesc, să mă plimb, să mă gandesc – eu visez foarte mult. Îmi vin idei când merg pe stradă, scriu articole în cap, îmi aduc aminte de scene, ce aş vrea să se întâmple, fac proiecţii, este un întreg film care are loc acolo. De asta nu mă simt niciodată cu adevărat singură.
Acum firește că nu trebuie să fie toată lumea ca mine – eu sunt un pic mai solitară, am gena asta mai pronunţată – dar cred că este important să ştii să fii și singur uneori. Eu am învăţat lucruri despre mine şi m-am educat pe mine însămi în singurătate. Dacă nu aş fi stat să mă gândesc, să mă analizez şi să am momente eu cu mine, nu m-aş fi cunoscut atât de bine. E greu să te cunoști pe tine dacă tot timpul eşti înconjurat de cineva. Nu mai ai timp să te gândeşti – Eu cine sunt, ce vreau, cum vreau?
Dacă tot timpul eşti într-un dialog cu cineva, nu ai timp să fii într-un dialog cu tine.
MS: Cum identifici limita aia fină dintre public, ce povesteşti pe site-ul tău, şi personal. Crezi că eşti judecat dacă eşti prea personal?
Da, cred că lumea în general judecă. Înainte eram deranjată şi mă gândeam des la vorbele care ajungeau la mine. În prezent, dacă simt că este important să scriu ceva – cum a fost articolul legat de bullying – dacă eu cred că este mai important să spun nişte lucruri, chiar dacă poate ar fi mai comod şi mai convenabil pentru mine să nu le spun, prefer să aleg calea mai puţin confortabilă. Pentru că mi se pare că face mai mult bine, chiar şi pentru 10 oameni care reacţionează. Cred că oamenii judecă, este inevitabil, dar dacă îţi petreci viaţa cu teama asta permanentă ajungi ori să scrii ceva complet neutru, care nu are niciun farmec, ori ajungi să te stresezi atât de tare încăt, din nou, nu-ți mai vine să scrii. Trebuie să fii un pic vulnerabil la un moment dat. Ca să poţi să fii vulnerabil trebuie să iubeşti ceva foarte mult. Să conteze lucrul ăla pentru tine mai mult decât contează altceva. Şi așa ajungi să-l faci, când miza e suficient de mare.
MS: În interviul acordat Lorenei Buhnici ai spus că deocamdată există în viaţa ta alte lucruri care au înaintate în faţa unei a 2-a cărţi. Care sunt acele lucruri?
Site-ul. Îmi place foarte mult ce scriu acolo şi am senzaţia că are impact imediat la oameni, pentru că în online vezi exact de câte persoane a fost citit un articol, dacă a avut sau nu succes. Vezi pe loc. Înainte îmi făceam planuri pe termen lung, acum îmi place să iau zilele pe rând. Asta mă bucură.
Când scriu un articol pe site, am o idee precisă şi nu mă las până nu transmit acea idee exact așa cum vreau și cum arată ea în mintea mea. E foarte clară acolo, cu cap și coadă. Ei, până nu văd care este ideea centrală, „firul roșu” al unei viitoare cărți și ce vreau să transmit prin el, nu vreau să scriu o carte doar de dragul procesului în sine. În momentul acela nu aveam o idee atât de pronunţată și de clară încât să zic că da, „până nu fac cartea asta nu mă las”.
Între timp, de la interviul cu Lorena mi-a venit o idee, am ajuns acasă şi cred că am scris 5000 de cuvinte într-o seară. Asta s-ar putea să se transforme în ceva la anul…
Acum trebuie să vă explic ce experimente nemiloase vrea să facă pe noi, cititorii săi.
Nu vă panicaţi, avem totuşi parte de ceva exclusivitate.
Îmi spune senină că următoarea ei carte o să fie scrisă sub pseudonim, că i se pare interesant ca lumea să disocieze imaginea creată de o nouă carte, de imaginea ei, lăsându-i pe oameni să evalueze liber, fără concepţii formate pe baza muncii ei din trecut. Vrea o statistică pură. Așadar, vă sfătuiesc să nu ieşiţi din starea de alertă din moment ce există creat chiar şi un email cu respectivul pseudonim.
Sunt convinsă că pregătește ceva frumos și special şi abia aştept să ajungă și la noi!
Până atunci merită să citiți cu atenție articolele Dianei Florina Cosmin și să vă înscrieți oficial în FineSociety.
Mai multe despre activitatea și proiectele Dianei Florina Cosmin poți găsi pe pagina ei de Facebook, profilul de Instagram și platforma personală – finesociety.ro.
Foto: Diana Florina Cosmin
