Cătălin Ștefănescu: Obişnuinţă nu e deloc.

By decembrie 13, 2019

Cătălin Ștefănescu

From: Râmnicu Vâlcea Born on: 29 Decembrie 1968 Occupation: Realizator și moderator al emisiunii tv "Garantat 100%", Autorul rubricii “fără doar şi coate” din Dilema Veche, Autor texte de scenă, Cadru didactic asociat al Universităţii Babeş Bolay din Cluj.

E inevitabil. Atunci când îi pronunţi numele, “Cătălin Ştefănescu”, mintea îţi fuge către emisiunea Garantat 100%. Cu toate că rolul de realizator tv l-a urmărit în ultimii 20 de ani, el nu reprezintă decât o parte, ce-i drept – destul de semnificativă, din preocupările lui. În rest, joacă şi rolul de profesor, de autor al unor texte de scenă dar şi al rubricii “fără doar şi coate” din Dilema Veche, rolul de om implicat în anumite organizaţii asupra cărora vrea totuşi să păstreze discreţia şi rolul de bucătar pasionat pentru prieteni. Într-un colţ de terasă, într-o zi de octombrie, Cătălin îmi povesteşte despre fiecare în parte.

“Încerc obsesiv ca ce facem pe platou să nu se transforme într-o colecţie a gusturilor mele, ci să fie cât mai multă lume dintr-o zonă pe care o respect, dar nu o consum neapărat în mod obişnuit.”, zice Cătălin despre producţia tv pe care o realizează cu o echipă mică, de trei oameni. Trei oameni care s-au maturizat în timp, au învăţat şi au reuşit să se adapteze, astfel încât să nu spună niciodată “Nu; nu se poate; nu pot.”

Când e întrebat cum îşi face pregătirea de dinaintea unui interviu el răspunde defensiv: “E un proces foarte personal, foarte foarte personal. A-ţi face lecţiile – treaba asta e un proces foarte personal. E un proces de durată, e ceva care cere multă preocupare, atenţie şi participare, adică trebuie să fii acolo. Şi e nevoie şi de o anumită doză de livrare, pentru că te oferi scopului ăluia.” E interesat ca discursul care iese din ecran să-i ajute pe cei care-l urmăresc. “Vreau să devină mai informaţi, mai inspiraţi, mai demni. Mai contemporani. Mai conştienţi de nişte lucruri, mai scăpaţi de prejudecăţi. Mai dispuşi să-şi adreseze nişte întrebări şi să-şi revizuiască un punct de vedere sau să descopere ceva nou.”

Cătălin predă în cadrul Facultăţii de Teatru şi Film a Universităţii Babeş Bolay din Cluj două cursuri, unul de storytelling şi unul de naraţiune vizuală. Este o invitaţie serioasă pe care a acceptat-o în urmă cu trei ani şi pe care a continuat-o datorită atașamentului de “cetăţeni”. De această universitate îl leagă probabil mai multe pentru că în 1995 i-a absolvit Facultatea de Litere. Acolo face lucrurile cu drag, se pregăteşte, nu verifică prezența deoarece participarea nu e obligatorie, însă, îi avertizează pe studenţii de la master că “ce facem e foarte viu”. De multe ori nu poate să le dea ceva de citit sau de făcut acasă pentru că obsesia lui este “să scoată singuri nişte termeni pe guri, şi pentru că i-au scos ei, să nu-i uite. Nu insist să noteze la nesfârşit, dar scriem mult împreună şi facem nişte lucruri foarte vii cu care ei ar trebui teoretic şi practic să rămână.” Cătălin detaliază: “Dacă oamenii scriu măcar binişor sau vorbesc mai bine, dacă au idei mai ordonate sau se pot exprima mai uşor, eu sunt mulţumit.”

Pasionat de teatru, film, muzică, Cătălin pare că foloseşte lentila artistică în felul lui de a vedea lumea. “La clasă e un spectacol. La orice fel de şcoală. Întâlnirea dintre 2 oameni e un spectacol, iar câtă vreme există 1 şi 2 şi câtă vreme există un public care asistă, e un spectacol.”, zice el despre interacţiunea cu studenţii, pe care o face cu mare responsabilitate, dar şi jucând un rol pentru că “eşti cineva care trebuie să fie convingător, care trebuie să captiveze.”

Apoi, destul de relaxat, rosteşte secretul storytelling-ului (dacă există unul): “Întâi trebuie să ştii să asculţi poveşti, să le auzi. Abia după, vine spusul de poveşti.”

Pentru el spusul de poveşti a venit târziu deoarece a fost leneş şi inhibat. “Nici nu ştiu dacă m-am dezinhibat pe cât aş vrea eu, nici nu ştiu dacă dezinhibarea e bună în proporţii mari. Nu ştiu…”, zice şi cade pentru câteva secunde pe gânduri. Important este că îi place foarte tare să scrie texte pentru scenă şi asta face de câţiva ani. “Toată povestea mea cu scrisul a pornit de la o prietenie veche cu Marcel Iureş şi Alexandru Dabija, când ne-am hotărât la un moment dat să facem un spectacol. Am pus ceva pe hârtie şi de acolo a crescut un prim spectacol << Păi… despre ce vorbim noi aici, domnule?>> “. O piesă după romanul Moromeţii al lui Marin Preda, care se mai joacă şi acum la Teatrul Act, în regia lui Alexandru Dabija, cu Marcel Iureş şi George Mihăiță.

Atunci când lucrează aplică principiul de storytelling pe care îl comunică studenţilor săi, pentru că nu foloseşte scheme de construcţie, ci se bazează pe experienţa lecturii – citind şi ascultând multe poveşti, ajungi în cele din urmă să spui poveşti. Scrierea textelor şi conturarea personajelor ne conduce la o discuţie veche şi la o întrebare des frecventată – în ce măsură e literatura autobiografică? “De foarte multe ori povesteşti mult despre tine punând cuvinte în alte guri. Cu toate astea nu e doar despre tine. E o discuţie amplă, însă ca să răspund la întrebare eu zic că literatura e autobiografică într-o foarte mare măsură, exact în măsura în care nici nu e.” Iar să vorbească despre procesul de scriere nu vrea fiindcă el de fel nu agrează momentele în care scriitorii povestesc cum scriu, pentru că “pălăria magicianului trebuie să rămână pălăria magicianului şi tu trebuie să te bucuri de spectacolul ieşirii iepurelui din pălărie.”

 Legat de organizaţiile în care se implică îmi vorbeşte cumpătat, spunând că ce se întâmplă la Ideo Ideis e ceva drag lui, un eveniment unde merge de câţiva ani (poate 11, 12…), dar, de care s-a desprins în acest an lăsând locul altora. “Păstrez legătura cu Andreea şi Alex – părinţii fenomenului, particip la întâlnirile referitoare la ce o să se întâmple la Alexandria, dar nu mai merg acolo la lucrul direct cu copii.”

Foto: Cătălin Ștefănescu, de Ioana Chirita

***

Govora, oraşul mic.

Cătălin s-a născut în Râmnicu Vâlcea şi a copilărit în Băile Govora, un oraş staţiune a cărui denumire s-a atins de cea a râului care curge prin apropiere. Acolo a avut parte de prieteni „bestiali” cu care a făcut teatru şi un soi de muzică, de câţiva profesori “faini la şcoală şi de câţiva complet nefaini”, dar mai ales de un om ce l-a format, l-a educat, trecând-ul “literalmente prin procesul, ĂLA, de iniţiere pe care îl are orice discipol în relaţie cu maestrul”.

Zice că a avut noroc. “Oraşul mic e un animal foarte complicat. Un loc din care poţi să ieşi sănătos la cap şi ok, sau poţi să ieşi foarte ciufulit din povestea aia. Eu n-aş şti să-ţi spun despre mine cum am ieşit (vorbesc serios), însă pot să spun că oraşul mic e ceva care te poate înrăi foarte tare, care te poate îndârji foarte tare, e ceva care te poate dărâma – pur şi simplu. E ceva care te poate mobiliza să ieşi de acolo, dar nu e neapărat cel mai bun mod de mobilizare, pentru că dacă ieşi doar cu dorinţa de a fi mobilizat (n.a. zâmbeşte) şi de a demonstra ce poţi tu locului mic din care te tragi, e o prostie.”, explică şi pune accent pe cuvântul prostie, pronunţându-l prelung.

Scoate un chibrit complet negru dintr-un pachet şi îşi aprinde o ţigară din foi. Nu e un fumător înverșunat, ci practică acest gest doar la ceas de relaxare, poate cu un vin şi prieteni alături. Primele vorbe ale propoziţiilor următoare sunt pronunţate doar cu un colţ de gură, în celălalt îşi ţine în echilibru miniatura de trabuc. “Dacă înmagazinezi în tine doar doza de resentiment, tipul ăla de frustrare că eşti izolat şi dacă ele se combină cu un pic de mitomanie şi cu un pic de dorinţă de a-ţi depăşi condiţia (din aia nesănătoasă), dezvolţi o ficţiune ca să nu crezi că eşti într-un oraş mic şi lipsit de orice şansă, întorcând lucrurile 180 de grade. Ajungi să crezi că eşti grozav de fapt.”

Când povesteşte despre anii ăia, are vocea unui om care s-a detaşat de trecut, care a învăţat să nu mai conteste ce s-a întâmplat atunci, care a înţeles limitele Govorei. Într-o veche limbă slavă, cuvântul govor înseamnă vorbă, susur sau murmur. Deloc șoptit, Cătălin termină spunând: “Lumea aia era aşa cum era şi basta.”

Foto: Cătălin Ștefănescu, de Ioana Chirita

***

MS: Ştii, Cătălin, unii oameni se întreabă dacă în cei 20 de ani ai făcut Garantat 100% din pasiune sau din obişnuinţă?

Obişnuinţă nu e deloc. Şi o spun uitându-mă în ochii tăi. Legat de pasiune…nu mai sunt aşa de învăpăiat în a declara pasiunea asta. Dacă se vede că faci chestia aia cu pasiune, bine, dacă nu, iarăşi bine. Eu o fac pentru că eu cred în treaba asta. În continuare îi aloc cel mai mult timp, pentru că este ceva la care ţin foarte tare. Nu ştiu dacă o să o mai fac vreme multă de acum încolo, însă ştiu că o să fac lucrurile câtă vreme vreau, cred şi simt că sunt necesare şi relevante pentru nişte oameni.

Ce pot să spun cu oarecare certitudine e că: ştiu că avem un public şi ştiu că am un respect cu totul nedisimulat pentru publicul ăsta. Cred că trebuie să existe o doză uriaşă de etică în a te întâlni cu publicul şi o dorinţă de a-i oferi publicului ceva folositor, util, ceva care să-l preocupe, fascineze sau intereseze. Vreau ca ce facem noi acolo să fie din ce în ce mai urmăribil şi să poată concura cu un serial. Găseşti mult din conţinutul nostru pe portalul TVR+ şi pe YouTube.

MS: E greu să creşti un public?

Nu e uşor, pentru că şi platforma trebuie să te ajute. Încetul cu încetul o să putem să facem faţă şi tehnic vremurilor de acum în Televiziunea Publică. Vreau să reuşim în mentalitate, tehnic, în filozofia de a face lucrurile acolo şi în demnitatea de jurnalist. În toate. Să reuşim să fim o televiziune publică contemporană. Eu sunt încredinţat că la un moment lucrul ăsta e posibil să se întâmple. Şi asta nu înseamnă că vorbesc urât despre postul public, ci cu un anumit nivel de aspiraţie. Reînvățarea unui anumit tip de demnitate – a pofesiunii, reînvățarea unui manual de bază al locului în care muncim e importantă. Televiziunea publică trebuie să fie un loc contemporan şi zic asta obsesiv. Dacă reuşim, o să fie frumos, dacă nu, nu.

MS: Am observat că nu menajezi invitaţii? E o convenţie?

Da, nu-i menajez. Convenţia asta e acceptată de la început pentru că nu le trimit invitaţiilor mei întrebări în prealabil. De multe ori nu vorbim nici măcar despre problematica pe care o vom atinge acolo. Îi avertizez că o să vorbim despre lucruri cu care sunt foarte familiarizaţi. Altele sunt emisiuni de investigaţie, de analiză, alţii fac treaba asta şi unii dintre ei o fac foarte bine. De alţii mi-e jenă. Cred că în meseria asta se fac lucruri îngrozitor de jenante, lucruri care pun într-o lumină extrem de proastă meseria însăşi. Deseori, eram foarte diplomat şi ocoleam subiectul, dar acum pot să spun că există locuri şi momente în meseria asta care aduc profunde deservicii meseriei, însă trăim într-o lume liberă şi toate lucrurile astea au locul lor. Dacă nu îţi place, nu mai frecventezi. Dacă îţi place, declari că nu îţi place şi te uiţi de fapt pe ascuns, nu eşti decât un ipocrit care participă la ticăloşirea propriei vieţi. E simplu.

Dar, revenind, ce fac la tv e un dialog, dar nu e o conversaţie în care avem roluri relativ egale. Relativ. Acolo e o întâlnire în care omul ăla care vine are rol primordial, el e important şi obiectivul meu nu e să-l pun neapărat pe el în valoare, ci ceea ce are de zis. Pentru că, da, ce ne bântuie pe toţi la vremea asta e nevoia de conţinut. Treaba mea este să pun conţinutul ăla în valoare.

MS: Se mai poate face educaţie prin televiziune?

Treaba televiziunii în general nu e să educe. Ea face entertainment.

Însă rolul Televiziunii Publice are valențe educative, iar Televiziunea Publică din ziua de astăzi trebuie să facă mai mult decât face în momentul ăsta. În plus, scrie limpede, negru pe alb într-o lege care normează funcţionarea Televiziunii Publice că are datoria de a educa. Dar, educaţie nu înseamnă că îi înveţi pe oameni ceva, ci că le prezinţi informaţii, iar ei sunt suficient de deştepţi şi au suficient discernământ încât să se hrănească cu ce doresc din povestea respectivă.

De aia mărturisesc că mă urzică poveştile astea cu formatorul de opinie, influencer-ul… Nu. Eşti cineva care face un serviciu public. Asta înseamnă că te exprimi cu o doză mare de responsabilitate într-un spaţiu public care este Televiziunea Publică. Nu influenţezi, nu educi, ci ajuţi la procesul ăsta. Faci tot ce îţi stă în putinţă să informezi corect, să-ţi faci lecţiile cât mai bine, să vorbeşti o limbă română cât se poate de corectă, să-i reprezinţi într-o bună măsură pe cei care sunt publicul şi să faci din fiecare moment care înseamnă meseria asta ceva folositor pentru oameni. Există livrare şi datoria de a face ceva.

Foto: Cătălin Ștefănescu, de Ioana Chirita

***

Până acum în scrumieră stau întinse mai multe corpuri de lemn negru, iar paharul de vin alb a început să fie din ce în ce mai gol. Este una din serile alea minunate de toamnă când statul la o vorbă pe terasă nu te face să-ţi tragi mai bine haina pe umeri sau să comanzi un ceai.

Lăsând la o parte cuvântul investiţie, pe care l-am căutat împreună în dicţionarul online în speranţa că îi găsim şi un alt context în afară de cel financiar, renunţ la întrebarea “În ce investeşti?” şi reformulez “În ce pui energie?”. Răspuns primesc la ambele curiozităţi. În cazul primeia, Cătălin zice că investeşte în cărţi, în filme, în abonamente pentru a citi şi a vedea nişte lucruri. “Dacă eu pregătesc acasă (sau în alte locuri) nişte preparate sofisticate, asortez nişte vinuri sau băuturi diverse, iau nişte ţigări din foi şi îmi chem prietenii, crezi că e o investiţie? Nu. Este o sumă pe care o folosesc pentru a-mi satisface o plăcere. Îmi place teribil să gătesc.”, clarifică el şi mai tare contextul investiţiilor.

Pentru cea de-a doua întrebare, răspunsul vine la fel de precis: “Uneori pun energie în tâmpenii, în chestii mici care sunt o pierdere de timp. Altminteri, în lucruri în care cred, foarte mult în meserie, cel mai mult în meserie. Cel mai puţin în viaţa mea personală – dar e o alegere şi nu mă plâng de asta, nu mă simt un crucificat. Şi mai pun energie în a încerca să înţeleg ce e cu mine – ca mai toţi oamenii de pe lumea asta.”

Ceva care i-a reuşit în lucrul cu sinele este că a renunţat să mai meargă până în pânzele albe într-o discuţie în contradictoriu. Nu mai ţine morţiş să aibă dreptate şi o citează adaptat pe o proaspătă invitată a emisiunii sale, Esther Perel: ”Nu e greu să ai dreptate, nu e deloc greu, dar poţi să ai dreptate şi să fii singur.” Apoi adăugă, râzând, că: “Atunci când nu îmi iese schimbarea de subiect, plec sau tac din gură şi beau. Un prieten tânăr la care ţin foarte tare îmi zicea că s-a îmbătat; <<M-am plictisit, iar eu când mă plictisesc, tac şi beau>>.”

***

Poate că este teama generaţiilor tinere, poate că este doar a mea, însă dedicarea pe care Cătălin a oferit-o meseriei sale mă sperie. Şi nu ca intensitate, ci ca durată. Sunt convinsă că există foarte multe aspecte străine nouă despre psihologia interesului, însă acum, încheind acest text îmi aduc aminte de un fragment din cartea Grit a autoarei Angela Duckworth: “Pasiunea pentru munca ta este mai întâi o descoperire, urmată de multă dezvoltare şi apoi de o viaţă întreagă de aprofundare.” Parcă vorbeşte despre Cătălin, el, cel care atunci când ceva nu îi mai place, nu mai frecventează.

Mai multe despre Cătălin Ștefănescu pot fi găsite pe pagina oficială de Facebook, pe pagina emisiunii Garantat 100% sau pe profilul de Instagram.

 

Digiprove sealCopyright secured by Digiprove © 2019

LATEST INTERVIEWS

Cătălin Ștefănescu

"Obişnuinţă nu e deloc."