Alexandra Paven: Lucrurile de suflet nu trebuie să fie ceva din care pierzi.

By septembrie 21, 2018

Alexandra Paven

From: București Born on: Occupation: Antreprenor, cunoscător perfecționist de parfum, mama lui Vladimir

Sunt oameni care se uită la tine şi ştiu: “Tu ai păţit ceva. Ce ai?”, îţi zic. Uneori sunt enervaţi, iar alteori (le) mulţumim cu tot vocabularul nostru pământean şi extraterestru că există. Dar ei te cunosc, ei îţi ştiu trecutul, îţi intuiesc prezentul şi sunt o constantă în viaţa ta. Deci se justifică.

Mai greu de explicat este radarul Alexandrei Paven. Pe Alex nu o poţi păcăli. Deși încerci pentru că nu îţi place picătura de sfidare pe care o aruncă asupra ta când “te-a ghicit”. Un vapor de mulţumire interioară condensat. Ea asta a ales: să observe, să întrebe, să sfătuiască. Iar atunci când propunerea ei olfactivă corespunde omului care eşti, nu celui care crezi că eşti, înseamnă că ea şi-a dus rolul până la capăt.

Deşi deţine Cland3stin şi Hobirama, cel mai reprezentativ este pentru Alexandra Paven boutique-ul Createur 5 D’Emotions (C5DE). Acolo îşi petrece mare parte din timp, printre parfumurile de nişă atât de dragi ei. Tot acolo am mers şi eu, în “extensia” casei sale, să o iau la întrebări. Nu i-a convenit iniţial. Sceptică, reţinută, şi convinsă că va trebui să repete ceea ce deja povestise de zeci de ori, s-a foit minute la rând pe fotoliul ei mov.

M-am gândit că o să fie o interacţiune incomodă şi pentru ea şi pentru mine, atunci când răspunsul scurt şi la obiect a apărut în inbox-ul meu: 3 propoziţii cu câte 4, 6 respectiv 9 cuvinte, împachetate între un “Bună, Marta!” şi un “Spor, <enter> Alex”. Măcar e pozitiv, mi-am zis entuziasmată. Metaforic vorbind, eu voiam să o împing de la spate în plină stradă şi să o arăt lumii pe toate părţile. Iar asta, pentru un om care trăieşte în coordonatele stabilite de el, nu are cum să fie confortabil.

Primul lucru pe care mi-l doresc atunci când ajung în magazin este o cafea, povestește Alexandra în timp ce își așează neglijent rochia și își alintă cu masură privirea. Are două posibilităţi: cafeneaua din apropiere (atunci când modulul de lene este activat) sau traseul obişnuit, mai lung, până la Origo. Contactul meu cu lumea înconjurătoare este în general foarte redus. Şi atunci, mă forţez să merg pe jos pe Calea Victoriei, să privesc oamenii şi să le analizez expresiile fețelor. Este un drum de câteva minute care mă calibrează în ziua respectivă astfel încât să nu capăt o eroare de funcţionare prea mare faţă de exterior. Posibil să sune nepotrivit, dar mie mi se pare extraordinar, pentru că mă ajută să păstrez contactul cu realitatea oamenilor normali.

Dacă ne raportăm la trendurile actuale, am putea spune că a reuşit să facă din conceptul, boutique-ul şi valorile sale, dar mai ales din ea, omul Alexandra Paven, un brand. Oamenii intră în spaţiul C5DE şi vor să vorbească cu Alex pentru că a fi observat cu adevărat, studiat în detaliu este deopotrivă și incomod şi dependent.

Am întrebat-o la ce se uită prima dată când un om intră în magazin. Râde cu o voce de fost fumător (nu garantez pentru fost) şi îmi spune că este ca un date: Imaginează-ţi: vine, se aşeză în faţa ta şi simţurile intră în alertă, eşti atent la toate detaliile. Vezi mult mai bine decât dacă te-ai duce şi ai lua cina cu… mama, spre exemplu.

Dar nu este obositor?, întreb.

Este obositor şi nu poţi să faci asta cu oricine. Sunt şi oameni care nu de asta vin. Unii vin ca să-ţi vorbească şi să se laude cu lucrurile pe care le cunosc. Ai fi mult mai câştigat dacă ai asculta, dar este o chestiune de ego. Parfumeria este strâns legată de ego: cât vrei, cum vrei, dacă-l ai sau dacă nu-l ai, dacă vrei să-l arăţi sau dacă nu vrei să-l arăţi, dacă vrei să-l ai sau să-l laşi să doarmă.

În urmă cu 10 ani, când a deschis boutique-ul, intrau în magazin 5 oameni pe zi şi avea timp şi energie pentru fiecare. Acum sunt mult mai mulţi şi fiecare vrea piece of you like NOW. Şi dacă se întâmplă să nu fii în formă maximă omul o să creadă că nu este tratat pe măsură. Şi ne întoarcem la ego.

“When people talk about someone who has an ego, it’s almost never meant as a compliment; it’s a three-letter dirty word, used interchangeably with “arrogance” or “pomposity,” and the word “big” usually precedes it. But ego isn’t inherently bad or good. It’s merely one quality among many that make up a human being”.

Nu este un citat al Alexandrei, însă este un fragment la care m-am dus cu gândul atunci când subiectul a devenit ego-ul. Se pare că este în toate şi peste tot. Inclusiv în lumea sportului de performanţă din care Alex a făcut parte, iniţial prin scrimă, iar mai apoi prin handbal. Este o povară să îţi doreşti să fii cel mai bun, iar alimentaţia ego-ului ajunge să fie complicată: deşi excelezi într-un domeniu, trebuie totuşi să nu ai un ego super mega expandat.

Alexandra Paven, are inima în cap şi creierul în piept. Jonglează fluent cu ele în timp ce îşi aduce aminte de vorbele bunicului său: Trebuie să ştii câţi bani faci! O metaforă ce subliniază cunoașterea de sine – fiecare să îşi recunoască punctele forte, să ştie unde mai are de lucrat, dar mai ales să practice acceptarea, după ce a tras linie sub primele. Pentru că aşa eşti tu. Eu mi-am dat seama că nu pot să fiu un angajat. Am avut foarte multe job-uri, le-am făcut bine şi puteam să le fac în continuare, dar mi se părea că sunt un om trist. Şi am zis: “Eu nu sunt un om trist! Am şi eu tipul meu de umor şi o să fac lucrurile aşa cum îmi doresc eu”. Astfel a ajuns să ştie câţi bani face şi a realizat că pentru a se bucura de o viaţă frumoasă şi pe placul ei trebuie să-şi construiască propriul cocon. Al meu, pentru că asta e! Aş vrea să fiu un om sociabil, aş vrea să fiu sufletul petrecerii, dar nu am cum.

Nu era o educaţie spartană.

S-a născut în Bucureşti, dar jumătatea ei mai pronunţată îşi are originile în Bucovina, unde şi-a petrecut mare parte din verile copilăriei. Noţiunile de “bunic”, “casă la ţară”, “animale”, “toloacă” (păşune/izlaz), toată terminologia asta de prin nord-est îi este foarte cunoscută.

A urmat liceul de chimie-biologie C.A. Rosetti, iar apoi facultatea de kinetoterapie – specializarea părinţilor. Acum, în timp ce discutăm, îmi dau seama că am fost un copil foarte rebel, dar nu îndeajuns de rebel încât să mă înscriu la facultatea pe care mi-aş fi dorit-o. Deşi nu regret această perioadă, realizez că am vrut să-i mulţumesc pe ai mei, să îmi arăt recunoștiința pentru libertatea pe care mi-au oferit-o.

Familia mea este o familie de profesori în lumea sportului. Mama este icon-ul profesorului dedicat copilului la un nivel pe care, în 2018 dascălii nu îl mai înţeleg. Mă refer la nenumărate activităţi realizate în afara programului, pentru că este un om care numai asta ştie să facă în viaţă. Ne mai amuzăm acasă la gândul că, deşi are 76 de ani profesează fără probleme cu un entuziasm de neimaginat. Mă bucură enorm să văd energia asta la ea. Iar tata este şi el la fel de legat de cuvintele sport, olimpiadă şi profesor.

Atât eu cât şi fratele meu am fost crescuţi în contexte de viaţă unde rezultatele şi performanţele, fie sportive, fie şcolare erau la ordinea zilei. Şi nu era o educaţie spartană, dar alintul, răsfăţul, încurajarea permanentă a celui mic nu se practicau făţiş în perioada comunismului. În mod sigur, noi, copiii de atunci am fost iubiţi, dar sentimentele se manifestau mai mult prin fapte şi mai puţin prin declaraţii.

Mama a început să-mi zică “Te iubesc!” când eu aveam în jur de 36 de ani. Şi iniţial parcă suna a film american (râde), dar cu timpul mi-am dat seama că vorbele astea sunt importante. Tu ştii că părintele tău te iubeşte de vreo 30 şi ceva de ani, însă tot te simţi uşor stânjenit când auzi cuvintele pronunţate. Îmi aduc aminte că am trăit o gelozie cruntă pe toţi ceilalţi copii când mergeam, spre exemplu în tabără. Aş fi vrut să fiu fata “maică-mii” şi clar să am un alt tratament. Nu s-a întâmplat niciodată. Iar când eu şi fratele meu ajungeam subiect de admiraţie ocazională a profesoriilor: “Vai, dar ce au crescut!” sau “Vai, ce drăguţi sunt! ”, mama încerca mereu să neutralizeze efectul şi să treacă mai departe: “Da, da, mulţumesc…!”, le spunea. Latura profesională era activă în permanenţă.

Uite-o şi pe mama… Şi mă întorc fix când o doamnă trece prin faţa geamului ce dă către stradă. Ca şi tine, probabil şi ea crede că este închis, zice Alex. O să meargă la fete… (prietenele Alexandrei care se ocupă de Cland3stin şi Hobirama).

Deşi sunt oameni foarte deschişi, nu cred că înţeleg pe deplin ce reprezintă boutique-ul pentru mine. Dar mi-am dat seama că nu contează. Adică am oricum aprobarea şi respectul lor. Acum, având un copil observ că trăim înconjuraţi de idei preconcepute şi că de fapt părintele nu trebuie neapărat să înţeleagă ce face copilul, cât ceea ce-l face fericit. Să-i recunoască fericirea şi atât. Cred că sunt mândri de mine (o spune şi se răsuceşte în fotoliu), deşi nu mi-am propus asta. Copiii NU TREBUIE să-şi facă mândri părinţii. Eu consider că sunt multe lucruri pe care NU TREBUIE să le facem. În principiu nimeni NU TREBUIE să facă mai nimic, exceptându-se, de regulă, valorile morale, ci ar fi bine să trăim cât mai intens.

Acum înţeleg mult mai bine legătura pe care o ai şi cu sportul…

Da, am făcut iniţial scrimă şi mai apoi, dintr-o nebunie, am trecut la handbal de performanţă. Când am realizat că sportul de echipă sau accesul către societate pentru mine este un lucru complicat, m-am întors către scrimă. Dar a fost cam târziu. Acum mă bucur de ea o dată pe săptămână şi o practic la nivel de amator. Iar cele trei ore petrecute acolo sunt un stress release incredibil pentru o personalitate de combat ca a mea. În principiu puteam să fac orice sport mi-ar fi plăcut pentru că am o motricitate dezvoltată, aşa este “de rasă” (râde). Activităţile acestea au fost făcute cu plăcere, deşi erau de performanţă. Nu a fost un chin deloc.
Spre exemplu, mi se pare absurd să văd oameni care încearcă să aibă un program de soldat în sala de sport în fiecare zi. Lucrurile au un timp al lor şi implică o constanță. Este cumva nostim să te dedici sportului mânat de criza vârstei mijlocii şi să te gândeşti că poate trebuie să dormi la sală.

La câteva minute după ce am intrat în boutique muzica s-a oprit. A aşteptat să ducem un subiect până la capăt şi s-a ridicat de pe fotoliu: Nu înţeleg ce s-a întâmplat. De ce s-a oprit? Merge în spatele vitrinei de sticlă, un fel de “expozant” de parfumuri şi bijuterii, şi caută soluţii pentru boxa negrăitoare. Se întoarce resemnată după puţin timp şi se trânteşte pe fotoliu. Continuăm discuţia şi ştiu sigur că undeva în mintea ei, un program rulează, căutând o rezolvare.

Noi nu suntem comerciali şi nici comercianţi.

Creaţiile “Laboratoire des Endorphines”, proiectele Hierogamia, 72. ENCOUNTER YOUR GUARDIAN ANGEL, EXTRAitORDINAIRE şi recent parfumurile inspirate din mitologia românească, au fost realizate, unele mai mult decât altele, ca într-un playground.

Joaca are nevoie de tine relaxat, iar pentru asta trebuie să îţi ţii emoţiile, stresul, viaţa în frâu, să ai un echilibru sau să încerci să ajungi la un echilibru. Ceea ce eu vreau în final, este să produc şi să obţin nişte reacţii de la oameni. Şi da, este frumos să le observi, dar trebuie să fii împăcat cu tine însuţi ca să poţi să le observi just. Primeşti întrebări şi ai doar două opţiuni: să le oferi o poveste pentru că preferă să fie minţiţi frumos sau să le dai informaţii folositoare, ajutându-i să se descopere. Până la urmă este vorba despre faptul că, mirosind parfumuri descoperă bucăţele din ei însuşi.

Traduci lucruri despre tine în mirosuri.

Parfumul Smell of the Unseen a fost creat din joacă, dar feedback-ul a fost foarte bun şi toată lumea şi l-a dorit. Am zis să facem 60, 70 de sticluţe şi de aici a pornit totul, ca un bulgăre de zăpadă care se tot rostogolea. Am ajuns să facem 288. Fiind atât de bine primit, am decis că o să fie primul proiect pe care îl vom face la nivel de parfumerie. Au fost atunci şi momente mai dificile, când o decizie se cerea luată. Aveam de ales între a face un parfum pe tiparul dorinţelor noastre, cu ingrediente de calitate, la un preţ destul de ridicat sau a compromite prin compoziţie mai accesibilă.
Ştii, în general, oricine poate să facă o sticlă frumoasă, îmbrăcată într-o poveste de marketing, dar care conţine un parfum mediocru, de cele mai multe ori şi la un preţ nejustificat. Noi nu am vrut asta. Ne-am dorit din tot sufletul să ne asumăm partea creativă până la capăt. Ne-am dat seama că nu suntem comerciali şi nici comercianţi.

Este într-adevăr un bussines, însă eu nici măcar acum nu pot să percep C5DE ca pe o afacere. Este de suflet şi funcţionează destul de bine. Adică lucrurile de suflet nu trebuie să fie ceva din care pierzi. Nu, dimpotrivă, câştigi din orice punct de vedere. Şi chiar dacă te gândeşti că ai putea face mult mai mulţi bani, acest “mult mai mulţi bani”, depinde de cine vede lucrurile şi din ce unghi.
Şi atunci am făcut acest parfum exact aşa cum ne-am dorit. Este mândria noastră. Parà-ndărăt-ul (zarurile câștigătoare), ca să zic aşa, vine de la parfumierii foarte bine pregătiţi din afara ţării, care îl apreciază cu adevărat. Este mare lucru ca un parfum să fie recognoscibil, mai ales când a fost …

Scuză-mă…mă duc să o pup pe mama. Nu mai are răbdare, aşa suntem noi, îmi zice şi pleacă grăbită spre uşă, o deschide şi îi spune ceva mamei sale care tocmai trecea prin dreptul aceleiaşi ferestre. Se îmbrăţişează câteva secunde şi apoi aud: Mama, hai să te pup, ne vedem acasă!

… Da… deci a fost produs doar în 288 de exemplare.

Au existat şi momente de îndoială, când ne-am întrebat: “Să fi greşit? Poate în nebunia asta ceva nu a fost bine?” Dar mi-am dat seama peste câţiva ani că nu am greşit deloc. Şi deşi mulţi ne-au zis că luăm decizii anapoda, timpul şi oamenii ne-au demonstrat că au fost cele mai potrivite decizii pentru noi. Probabil dacă făceam un produs mai ieftin, lucrurile nu se întâmplau aşa, iar ideea de conceptual era pierdută.

Cum miroşi este ce crezi, tu, despre tine sau ce vrei, ca eu, să cred despre tine.

– Încearcă cumva oamenii să se prezinte altfel lumii prin parfumurile pe care le poartă? Adică se ascund după un parfum?

O, da! Şi este cea mai frumoasă unealtă. Până la urmă fiecare are dreptul să se ascundă, să facă ce vrea şi ce simte nevoia cu propria persoană. Prin parfum poţi să fii cine vrei tu să fii. Cred că lumea ar putea trăi bine mersi fără parfum, ca produs. Dar dacă te gândeşti la parfum, ca la ceva care miroase plăcut, îţi dai seama că de la naştere eşti înconjurat de mirosuri. Ne ghidăm după ele. Dacă nu ne erau necesare, ne năşteam fără nas. Şi nu mai avea lumea ce să opereze. Deci, la un nivel primar avem nevoie de mirosuri, iar dacă detaliem, cred că avem nevoie şi de mirosuri plăcute, pe care să le folosim ca pe o adiţie la cine suntem noi deja.

Când mă gândesc la originea parfumului, cumva, plec de la natură. Cred că de acolo a pornit nevoia de a îmbutelia ceva care miroase bine. Dorinţa omului de a avea într-o sticluţă iarna, o bucăţică de primăvară. Cât de tare! Să poţi să iei o rămurică cu flori, să o sigilezi (gesticulează ca și cum ar mototoli o hartie – că tot despre celuloză vorbim) şi când are nevoie organismul de un boost, scoţi rămurica cu miros de flori de măr şi inspiri. Şi atunci cred că mai degrabă s-a plecat de la nevoia oamenilor de a încapsula timpul.

Apoi cred că urmează partea emoţională. Spre exemplu, când te îndrăgosteşti prima dată, şi toate simţurile sunt super alerte, rămâi cu memorii olfactive până la 80 de ani. Un fel de triggere pentru emoţii.

Dar mai presus de toate este faptul că parfumul vorbeşte despre tine. Este o parte din povestea ta. Este extensia personalităţii tale. Şi prima dată ai contactul vizual -te eu cred despre tine anumite lucruri atunci când te văd, dar o să aştept să miros pielea ta sau ce pot să miros din aura ta şi să îmi dau seama ce crezi tu despre tine. Pentru că practic, cum miroşi este ce crezi tu despre tine sau ce vrei, ca eu, să cred despre tine.

Parfumul este un mod de comunicare non-verbal. Cunosc oameni care excelează în partea vizuală, dar habar nu au cum să se parfumeze. Şi atunci este un gap enorm între informaţia estetică pe care o dai şi cea olfactivă. Este vorba despre nevoile omului care intră în magazin. Este important să te foloseşti de simţuri. Să alegi singur cât ştii, să traduci în mintea ta, după care eu vin şi te ajut: îţi traduc într-un alt mod ce ai mirosit. Dar tu deja ai ales pe baza propriilor tale experienţe, pe baza trecutului tău: copilărie, adolescență, etc. Toate astea te vor conduce să alegi ce ţi se potriveşte. Doar că ai nevoie de ghidajul ăsta. Eu sunt un observator. De asta, dacă mă duc într-un club nu o să dansez niciodată, pentru că nu sunt un protagonist, sunt un observator. Atunci când propun un parfum unei persoane, mă uit la mâini, la picioare, la cum îşi alege bijuteriile, cum este îmbrăcată, cum îşi strânge părul, dacă are ochelari şi dacă da, cum sunt. Mă uit la tot. În proporţie de 90% identific ce trebuie şi este o mare bucurie.

– Ţi s-a întâmplat să nu înţelegi un parfum? Mi se pare că înainte de toate tu trebuie să înţelegi despre ce este vorba într-un parfum la nivel de emoţii…

Un parfum nu se disecă. Nu se judecă. Eu de asta spun că nu există parfumuri frumoase sau urâte, bune sau rele. Putem vorbi despre parfumuri creative, inspirate, mai mult sau mai puţin inspirate, copiate, nu atât de calitative ca ingrediente, dar nu poţi să spui plăcut sau neplăcut, pentru că este o opinie pur subiectivă. Un parfum nu se disecă pe layere. Există această piramidă olfactivă, cu top, middle and base, un rezumat de care omul a avut nevoie să înţeleagă despre ce este vorba în linii mari. Dar este ca şi când ai face o sinteză de o pagină la o operă literară minunată de 14 volume. Este stupid. Niciodată nu o să ai toate ingredientele.

Şi nu, nu poţi să te gândeşti la note ca la emoţii. În cazul nostru a fost nevoie să pomenim de emoţii în realizarea lui 72, pentru că este un parfum povestit. Are un text în spate: eşti singur într-un mediu închis şi auzi o voce care te strigă pe nume. Prima reacţie este să te sperii, prima emoţie este de panică. De asta am căutat un vârf care să vorbească despre o emoţie puternică: teamă, frică, panică, dar nu la nivelul de paralizare sau fugă, cât de aşteptare, pentru că vrei să afli mai multe. Dar totul pentru că eu sunt cea care a scris bucata muzicală, pe care ingredientele o cântă şi parfumierul o dirijează. Parfumul este o simfonie. Coordonatorul orchestrei trebuia să înţeleagă partitura şi eu i-am spus o poveste prin emoţii. Un risc al relativităţii asumat, pentru că frica este percepută diferit de fiecare dintre noi.

În general, miroşi ceva şi zici: mmm sau iac! Şi nu este neapărat emoţie. Este îmi place sau nu. Trebuie să miroşi parfumul ca un întreg şi ca ceva care se va transforma. De obicei, dacă ai parfumuri complexe, o să se schimbe mult.

– Da, dar îmi place sau nu îmi place, parcă nu are justificare.

În parfumerie este foarte ciudat, pentru că pot să-ţi arăt parfumuri care să-ţi placă sau să nu-ţi placă fără să ştii de ce. Nu o să-ţi placă pentru că sunt mirosuri necunoscute, dar cu cât te duci mai departe de zona de confort cu atât ai tendinţa de a spune: “Nu îmi place!”. Tot ceea ce este diferit îţi dă o stare de disconfort. Poate că dacă mai mirosi de 2,3 sau 4 ori îţi devine familiar şi eventual zici: “Nu este chiar aşa rău!”.

Diferitul, schimbarea, noul, nu sunt lucruri pe care oamenii le agreează. Adică pot să lâncezească 40 de ani în acelaşi lucru. Să nu facă nimic, pentru că este confortabil şi pentru că le place: nu mă lupt, nu fac nimic, stau, exist, degeaba…

Cum ai putut să crezi că poţi colabora cu altcineva?

Arturetto Landi sau Art, cum îi spune Alex, este dirijorul simfoniei Smell of the Unseen şi al trilogiei basmului: Parfum de Zmeu, Parfum de Făt-Frumos și Parfum de Cosânzeana. Parfumierul, de origine italiană, a pășit în lumea mirosului fin în Germania anului 1976.

Mi se pare că este o parte din mâna divină, un maître-parfumeur, spune Alexandra.

Suntem norocoşi pentru că omul ăsta, deşi are o vârstă înaintată, nu şi-a pierdut febra creaţiei şi cred că ne potrivim foarte bine din acest punct de vedere, împărtășind același tip de nebunie. Altfel nu îmi explic de unde vine răbdarea şi dedicarea pentru proiectele mici. Noi nu existam. Cantitatea pe care o facem este nesemnificativă. Ceea ce el apreciază şi cumva îl hrăneşte este conceptul, statement-ul diferit pe care îl propunem. Este singurul nostru colaborator. Am încercat să trişăm şi să implicăm un parfumier tânăr în ultima activitate. După 3 tentative nereuşite mi-am luat inima în dinţi şi i-am zis: “Art, hai să facem şi proiectul ăsta.” A fost foarte încântat şi mi-a răspuns: “Dar cum ai putut tu să crezi că poţi colabora cu altcineva?”. Ştie că sunt o persoană dificilă. Eu împung omul. Şi de el am tras, l-am provocat şi uneori am zis că s-a supărat şi că nu o să mai vorbească cu mine.

Art reuşeşte să înţeleagă imaginea din mintea Alexandrei. Un om atipic, care nu se mulţumeşte cu puţin, rezonează cu un om atipic care nu se mulţumeşte cu puţin, aş zice eu.

Dintre toate persoanele cu care Alex a interacţionat pentru colaborări, el a fost singurul care nu a proiectat ego-ul său peste idea ei. El a fost singurul care a văzut, dar mai ales a consolidat şi într-un fel a educat, pasiunea Alexandrei pentru parfum.

– Alex, tu trebuie să vii la mine în laborator!
– Whaaat?, își încruntă sprâncenele pe măsură ce repetă dialogul.
– Da!
– Dar…de ce?
– Pentru că trebuie să înveţi să miroşi mai întâi. Trebuie să înveţi să dai ideilor un label.

Şi explică mai departe: Să zicem că adun ingredientele pe o masă. Şi acum vreau să fac mirosul de nor încărcat de ploaie (it’s done). Şi atunci eu folosesc anumite ingrediente pentru că eu aşa cred că este mirosul ăsta.
Art vine apoi şi face dozajul perfect al ingredientelor alese de mine. Un fine tuning, asta face pe lângă creaţia de miros nou, un maitre parfumeur.
De multe ori vezi un parfum care are o idee bună, nu miroase rău, dar este complet nefinisat. Tocmai pentru că nu a trecut prin mâinile unui maitre parfumeur care să facă fine tuning: mai ia puţin dintr-un ingredient, mai pune din celălalt până aduce parfumul la întreaga lui valoare.

Dar, aşa cum zice şi el şi aşa cum zic şi eu, frumuseţea este în ochii privitorului. La parfumuri asta este, mie poate să îmi spună: “Raiul!”, ţie poate să îţi spună: … nimic.

Una din propozițiile scurte din inbox demola afirmația mea inițială, motivul principal al abordării ei, prin următoarele cuvinte: “Nu mă consider un om special.” Dacă înainte să o cunosc îi atribuiam caracteristica aceasta Alexandrei pe baza unor elemente uşor superficiale, acum am şi dovezi, de la stilul său metaforic de a vorbi, până la dedicarea de a pune pe oameni un skin olfactiv care nu strânge. Alex s-ar repezi să comenteze că este o dedicare egoistă, iar eu aș întreba-o grabită unde este egoismul în faptul că fiecare frază îi începe involuntar cu noi, a noastră, la noi…?

Traversează camera de la un colţ la altul pentru a aduce notele la nasul doritorului în timp ce îi spune imperativ şi cu umor: “Vorbeşte cu mine! Cum este? Cum ţi se pare?”. Până când acesta inspiră şi formulează o părere, discută cu altul şi îi parfumează braţul. Ascultă cu patru urechi şi priveşte chiar şi în spate. Este în stare să îţi folosească și cea mai mică suprafaţă de piele expusă ca şi când trebuie să facă orice pentru a (îți) găsi personalitatea pierdută sau neidentificată încă. (Te) Parfumează fără limite, iar asta nu poate veni decât dintr-o pasiune imensă.

Când am ieşit din boutique Alex era tot în spatele vitrinei de sticlă. Probabil avea să “meșterească” acolo până când și problema sistemului audio va fi rezolvată.

Mai multe despre activitățile și proiectele Alexandrei Paven pot fi găsite pe pagina sa de Facebook, Instagram și pe platforma C5DE – c5de.com.

Digiprove sealCopyright secured by Digiprove © 2018

LATEST INTERVIEWS

Cătălin Ștefănescu

"Obişnuinţă nu e deloc."